Thursday, May 25, 2017

Fata de sub liliac





Traversăm prin viață fără să ne dăm seama cât de importante și definitorii sunt anumite momente pentru noi. Prima dată când deschizi ochii și vezi chipul unei femei, fără să știi că ea este cea care te va ghida prin viață. Fata pe care o zărești întâmplător ieșind de la metrou și, care peste ani, îți va fi soție. Pensula pe care o ții în mână pentru prima dată fără să știi că vei deveni un pictor de succes. 

Fata în rochiță neagră cântând la harpă sub un liliac înflorit... Nu mi-a trecut prin cap că va deveni atât de specială pentru mine. În acea zi însorită, nu m-am gandit la asta. Dacă aș fi știut, aș fi acționat mai devreme. În viață, nu vine nimeni să-ți spună cum să faci mai bine ca să nu regreți mai târziu. Îți asumi riscuri. Câteodată câștigi, alteori pierzi. Eu am pierdut de data asta.

Mă grăbeam să ajung acasă. Fusesem la Alex și pierdusem noțiunea timpul. Telefonul rămăsese fără baterie și nu i-am spus soției mele, Amanda, că o să întârzii. Nu voiam să se îngrijoreze degeaba.

Ca prin vis, am auzit o melodie fermecătoare. Puteam să jur că mintea mea o născocise. Atât de buimăcit și îngrijorat pentru Amanda eram, că doar atunci când m-am izbit de un tânăr, am devenit conștient de ce era în jurul meu. Muzică. Muzică reală. În acea clipă, am zărit-o. Stătea în genunchi, cu ochii închiși sub liliacul înflorit. Era una cu instrumentul. Trăia ceea ce cânta. Nu cred că avea mai mult de 15 ani. Oamenii treceau pe lângă ea. Unii îi zâmbeau și îi lăsau câțiva mărunțiși, dar nu părea să observe. Parcă era dintr-o altă lume.

M-am blocat. Am uitat că mă grăbeam să ajung acasă, am uitat cât de îngrijorată trebuia să fie Amanda. Oare să mă duc să îi las și eu bani? Săraca, n-o avea nici ce să mănânce dacă e nevoită să-și expună talentul așa. 

Aveam tot felul de gânduri, dar n-am făcut nimic. Am plecat. În capul meu era o furtună. Fata aceea...

Ziua următoare, am fost bucuros s-o găsesc tot acolo. Cu aceeași rochiță neagră, așezată în aceeași poziție, cu același păr negru curgându-i ca o cascadă peste umeri. Ireală. Așa mi-o imaginam pe fiica mea de multe ori. Nu în postura asta, dar la fel de frumoasă. 

Acum unsprezece ani, când eu aveam 31 de ani, iar Amanda 27, după multe vizite la medici și încercări, ea a rămas însărcinată. Nu cred că pot să-mi amintesc un moment mai fericit din viața mea decât acela. Nu bănuiam că peste nici cinci luni, avea să devină și cel mai trist. 

În acea cumplită dimineață, Amanda s-a trezit rău. Eram la baie când am auzit-o strigând după mine speriată. Nici nu știu pe unde am aruncat periuța de dinți, că am fugit în cameră imediat. Am găsit-o înconjurată de sânge, plângând. Am chemat salvarea, dar degeaba. Fiica noastră deja nu mai era. 

Soția mea n-a mai fost la fel de atunci. Doi ani a mers la psihoterapeut. Eu trebuia să mă mențin puternic pentru amândoi. Pentru ea. Doar ea îmi mai rămăsese. După îndelungata terapie, și-a mai revenit. Nu complet. N-a mai râs niciodată la fel ca înainte, nu s-a mai bucurat niciodată de viață ca înainte și nici nu m-a mai iubit niciodată ca înainte. Între noi, a rămas fantoma acelor clipe. Nici nu vrem să le uităm. Măcar atât. Fiica noastră merită să trăiască în memoria noastră. 

Fiica mea. Ea ar fi putut să fie fiica mea. Mă apropii nesigur. Mă proptesc în fața ei. Simte că razele soarelui au fost înlăturate de umbra mea. Deschide ochii mari și mă privește. Verzi. Cei mai frumoși ochi verzi pe care i-am văzut vreodată. Cu un zâmbet blând, mă aplec ca să fim la același nivel. 

Încearcă să nu pară uimită. „Cânți foarte frumos”, îi spun eu, dar ea nu-mi vorbește, ci continuă să cânte. „Știi? Mi-ar fi plăcut ca fiica mea să fi semănat cu tine. Într-un fel, mi-o imaginez pe ea atunci când te privesc”. I-am atras atenția pentru că acum degetele nu-i mai alunecă pe corzile harpei. Se uită în ochii mei. Am întrebat-o cum o cheamă. Cu vocea ei clară mi-a dat un răspuns pe care n-o să-l uit niciodată.

„Numele nu e chiar atât de important. Câți oameni își vor mai aminti numele tău după ce dispari? Numele nostru este la fel de efemer precum suntem noi în viața asta. Poate să mă cheme oricum. Nu numele mă face unică. Dacă ți-l spun, vei constata că mai sunt zeci de persoane care poartă același nume. Vreau să fiu amintită după ceea ce fac. Scriitori, pictori, sculptori. Crezi că numele i-a ținut vii în memoria oamenilor sau talentul lor? Ceea ce au lăsat după moarte? Prefer să nu am nume dacă asta înseamnă că numele te va face să-ți amintești cândva de mine”.

Mă crezi că nu am știut ce să mai zic? Practic, am împietrit. Nu mai auzisem niciodată așa ceva. După ce mi-am mai revenit, timp în care ea a început să cânte din nou, am întrebat-o de ce face asta. „Bunica mea a murit acum două săptămâni – este prima dată când observ bucățica de material negru care îi înconjoară încheietura. Nu știu cum de nu o văzusem până atunci. Ea a avut un vis. Să facă ceva de care oamenii o să-și amintească mereu. N-a mai apucat. Eu fac asta pentru ea. Îmi iubea talentul de a cânta la harpă. Ea m-a învățat. Mi-a zis că în mine se vedea pe ea în tinerețe. O iubeam atât de mult! Practic, m-a crescut de când aveam un an. Adora floarea de liliac. Parfumul lor o păstrează vie în sufletul meu. Cânt pentru ea și pentru a-i duce la îndeplinire visul: să rămân în memoria oamenilor pentru ceea ce fac. Oamenii cred că eu cânt aici pentru bani. Trec ca niște roboți pe lângă mine și lasă din mers câțiva mărunțiși. Nu vreau bani, dar nu apuc să le spun. Lasă banii, pur și simplu, fără să mă întrebe ceva. O să vin aici până când o să simt că mi-am atins scopul”.

Sunt complet năucit. Mă așteptam la orice, mai puțin la asta. 

Am plecat fără să mai spun ceva. Din depărtare, am privit-o cântând. Fragilitate. Inocență. Forță. Frumusețe. Pe toate le-am văzut în ea. Cu pași mărunți, m-am întreptat spre casă. Eram hotărât să-i vorbesc Amandei despre ea și s-o conving s-o adoptăm. Dacă nu am avut parte de un copil al nostru, măcar să avem un suflet care să ne facă să ne simțim părinți. 

Chiar dacă nu știam nimic despre părinții ei adevărați, eram hotărât. A zis că a crescut-o bunica ei. Deci, probabil nu are părinți sau nu se îngrijesc de ea. 

Amanda n-a vrut să audă. A plâns amintindu-și de fiica noastră pierdută. I-am zis că fata asta poate să fie fiica noastră, că simt că de asta mi-a fost scoasă în cale. Într-un final, a fost de acord. Mi-a zis s-o aduc la noi ca să o cunoască. M-am întors în ziua în care mi-a spus că era însărcinată. Bucuria din sufletul meu era identică cu cea de atunci.

Dar, ca și atunci, fericirea n-a durat mult. Florile liliacului se mișcau ușor din cauza adierii de vânt. Aducea a pustietate. Fata nu mai era acolo. Stupefiat, priveam locul în care m-am aplecat lângă ea cu doar o zi în urmă. Mi-o imaginez privindu-mă. „O să vin aici până când o să simt că mi-am atins scopul”, cuvintele ei îmi răsună în minte. Scopul de a fi amintită. A simțit că în memoria mea, ea va trăi datorită talentului ei. 

Am revenit zilnic, chiar dacă știam că n-o s-o mai văd niciodată. Cu inima strânsă, mă apropiam cu o urmă de speranță că poate o s-o găsesc lângă instrumentul ei, cântând. Când florile de liliac au început să se ofilească, am înțeles că am pierdut-o definitiv și pe ea. 

Mă întreb, adeseori, unde e, ce face, dacă e bine, dacă mai cântă. Nu mi-a zis numele ei, dar poate să fie mândră de ea. A ieșit victoriasă. Pentru mine va râmăne pentru totdeauna fata de sub liliac.

Tuesday, May 16, 2017

Regăsire




Autor anonim


Mă simt la fel de singur precum un copac în mijlocul deșertului. Adevărul e că sunt o mulțime de oameni care m-ar putea înțelege în acest moment, și doar câțiva cu care aș putea vorbi, însă aleg sa nu îi îngreunez cu propria-mi agonie. 

Apa lovește cu putere stânca uriașă pe care mă aflu și pentru câteva momente conteplez cum s-ar simți să sar în adâncurile-i reci. Mi-ar umple golul din suflet? Aș muri în pace sau mi-aș regreta decizia pe la jumătatea săriturii? “Ești mai puternic decât crezi. Atât de puternic… Promite-mi că mereu îți vei aminti asta”, cuvintele îmi răsună în minte și mi-aș dori să mai aud doar o dată vocea familiară a persoanei care mi le-a spus nu demult. Viziunea mi se încețosează și iau o altă înghițitură din sticla de vodkă pe care am adus-o cu mine. 

“Mi-aș dori să fi fost”, șoptesc neputincios în întuneric, sperând să mă audă. 

Am cunoscut-o în cea mai întunecată perioadă din viața mea, când nimic nu mai părea să aibă rost. A apărut ca o raza de soare după o zi ploioasă, plină de viață și capabilă să mă facă să realizez grșelile care m-au adus în această situație. Puritatea ei, felul în care iubea toata lumea fară niciun efort și spiritul care nu cunoștea limite mi-au intrat sub piele și m-au făcut să cred că e posibil să fiu un om mai bun. Iar eu am fost unul dintre cei mai norocoși oameni din lume: să fiu iubit de o asemenea ființă, chiar dacă nu aș fi meritat așa ceva niciodată. 

Probabil m-ar fi crezut nebun dacă ar fi știut că aș fi vrut doar să o țin de mână pentru restul vieții și aș fi murit fericit. 

În cele din urmă, ne-am căsătorit, iar viitorul părea plin de promisiuni. În fiecare zi mă îndrăgosteam mai mult de ea, iar în fiecare seară dansam pe podeaua bucătăriei noastre, acompaniați de melodiile ei preferate. În fiecare primăvară, plantam câte un pom în locul nostru secret pentru a ne sărbători aniversarea și eram siguri că vom planta o întreagă pădure până la sfârșitul vieții. Soarta se pare ca nu a avut aceleași planuri și a ales să ne demonstreze contrariul într-un mod brutal. Iubita mea, soția mea, suferea de o condiție gravă care ii afectase inima și urma să îi scurteze viața într-un ritm alarmant. Au urmat nenumărate vizite la spitale, medicamente și speranțe că totul va trece. Viața mi se destrăma în fața ochilor și nu puteam face absolut nimic pentru a schimba asta. I-am spus că o voi urma oriunde ar merge și m-a făcut să îi promit că îmi voi continua viața și fără ea, chiar dacă va fi greu la început. De dragul ei, i-am promis, însă în momentul ăsta nu cred că îmi voi mai putea ține promisiunea pentru mult timp. S-a stins precum o stea și m-a lăsat cuprins de întuneric. 

“Dar nu sunt. Te iubesc.” Iau o altă înghițitură din sticlă și mă ridic. Mă apropii de marginea stăncii și închid ochii.

Sunday, April 23, 2017

Sacrificiu






Iubite Soare, o să-mi lipsești atât de mult! O să mă mai bucur de strălucirea ta doar o jumătate de oră. La 14:30 voi fi deja moartă.

M-am împăcat cu ideea. Aseară, i-am cerut iertare lui Dumnezeu pentru tot ce-am făcut și m-am rugat pentru liniștea sufletului soțului meu. De azi nu va mai avea cine să se roage pentru niciunul dintre noi. 

Aud pași pe scările care aduc spre turn. Vin după mine să mă ducă la locul execuției. Au vrut să-mi dea o celulă obișnuită, dar Henric al VIII-a s-a opus. Pfft. Ce ironic. A vrut să-mi asigure confort înainte de moarte. Asta dacă în încăperea asta ostilă poate fi găsită o urmă de confort.

„Doamnă, a sosit timpul”, îmi spune gardianul însoțit de slujitori ai regelui. Citesc părere de rău în ochii lui și de-abia îi alunecă cuvintele de pe buze. Nu-i zic nimic. Doar întind mâinile și aștept să-mi pună cătușele. Instantaneu, o lacrimă aterizează pe metalul rece care-mi atinge încheieturile mâinilor. Mi-am promis că nu o să le dau satisfacția să mă vadă vulnerabilă, dar nu plâng pentru mine, ci pentru soțul meu. A murit nevinovat, iar eu îl urmez la fel de nevinovată. N-a făcut decât să-l slujească pe rege ca un câine. Halal recompensă a primit! 

De când mi-a spus bucuros că o să ne mutăm la curte, de atunci i-am zis că nu-i de bine. Într-adevăr, regele l-a invitat la curte pentru a-l răsplăti pentru serviciile lui, dar știam că Beaumont e mult mai apropiat de el și că e invidios pe soțul meu. L-am avertizat că majestatea sa și-a decapitat soția și că nimic nu-l va opri să dea ordin de execuție și pentru el dacă cineva îi va înscena ceva. Nu m-a crezut. A avut încredere în rege până în ultima clipă. Însă, după un an, vorbele mele s-au adeverit. Așa că au scris o scrisoare cu semnătura falsificată a soțului meu în care regele era criticat și blamat. Cum a văzut-o, Henric l-a acuzat de trădare. Majoritatea trădătorilor au o singură soartă: decapitarea.

Când a avut loc procesul și am auzit sentința, am simțit că mi se face rău. Nici nu știu cum am trecut de slujitorii înarmați și am ajuns în brațele soțului meu. Acum mă aflam și eu în fața judecătorilor plângând în timp ce doi soldați încercau să mă facă să trec la locul meu. Doar moartă aș fi plecat de lângă iubirea mea și acela a fost momentul în care am luat hotărârea decisivă: „Dacă vreți să-l omorâți, omorâți-ne pe amândoi! Eu l-am ajutat să scrie scrisoarea aia care niciodată nu trebuia să ajungă în mâinile voastre!”. Toți au făcut ochii mari și și-au dus mâinile la gură de uimire. Soțul meu mi-a strigat stupefiat că am înnebunit. I-am zis doar pentru el că dacă regele decide că e trădător, judecătorii vor face orice ca să-l scoată vinovat. Indiferent de cât de nevinovat e el. I-am mai spus că e singurul care mi-a mai rămas pe lume, că nu avem nici măcar copii pentru care să-mi doresc să trăiesc, că viața mea se va opri atunci când sufletul îi va părăsi trupul pentru totdeauna. „Vreau să murim amândoi. Nu mă condamna la o viață fără tine. Îndeplinește-mi această ultimă dorință. Oricum, e prea târziu. Deja m-am declarat vinovată”. Cu tragere de inimă, a dat aprobator din cap, suspinând. „Ai avut dreptate. Loialitatea mea nu a fost suficientă pentru rege. Te iubesc și te voi iubi și dincolo de moarte”.

A fost decapitat ieri. Din cauză că mi-am recunoscut fapta, procesul meu nu a mai avut nicio valoare. Mi-au scurtat agonia și au decis că astăzi este cea mai bună zi pentru moartea mea. 

În timp ce merg escortată de cei care sunt martori la ultimul meu drum, mă gândesc la tot ce-am trăit și la tot ce n-am trăit. Mi-e frică de moarte. Cui nu i-ar fi? Dar nu regret. Ce rost aș mai avea fără el? Ne-am jurat iubire eternă, iar moartea nu poate rupe acest legământ. Nu când o pot împiedica. 

Mă uit în pământ. Nu vreau să văd privirile celor curioși. Nu știu dacă este cea mai bună expresie, dar execuțiile în public sunt macabre. Bărbați, femei-inclusiv copii!- vin să asiste la „spectacol”. 

Văd niște scări de lemn și mă opresc. Îmi fac curaj și privesc în sus. Pe eșafod îmi zăresc călăul. Are lângă el un topor uriaș. Dintr-odată, picioarele nu mă mai susțin. Sunt prinsă de doi bărbați, dar eu le înlătur mâinile de pe mine. Înspir adânc, înalț capul cu demnitate și urc scările. Trec de gardianul meu, de preot și ajung lângă butuc. Mă uit la el și îi analizez scobitura în care îmi voi pune capul. Oare e pe măsura mea? Un râs maniacal îmi erupe din gât la acest gând. Pot simți uimirea tuturor ațintită spre mine. Arde într-un fel. 

O mulțime de oameni curioși care nu au altceva mai bun de făcut decât să asiste la decapitarea mea. Inima mi se înmoaie atunci când dau cu ochii de un băiețel de nici opt anișori. Are lacrimi în ochi. Plânge pentru mine sau pentru că a fost târât într-un loc în care nu voia să se afle? 

„Ai ceva de spus?” – mă întreabă gardianul, dar eu nu-mi pot lua privirea de la băiat. Vede că nu reacționez, așa că mai întreabă o dată.

Cu privirea plină de venin îi răspund: „Ce-ar trebui să spun? Aceeași replică ieftină spusă de toți? Am venit aici ca să mor!” – mă uit spre oameni – „Mai degrabă, am fost adusă aici ca să mor. Îi cer lui Dumnezeu mila și iertarea pe care regele nu a avut-o față de soțul meu, care i-a fost loial până la moarte. Și eu i-am fost loială, dar acum spun cu sufletul împăcat, că-l urăsc! Îl urăsc pentru că mi-a distrus fericirea ascultând de viperele însetate de avere de care e înconjurat! Nu-mi pasă că mor acum. Sunt bucuroasă că peste câteva clipe voi fi alături de soțul meu”. 

Îmi dau jos colierul și inelele și le pun pe pernuța ținută de un bărbat. Îmi ajustez învelișul alb de pe cap care-mi ține părul ascuns. Înainte de a-mi pune capul pe butuc, mă mai uit încă o dată în ochii călăului. Nu-i pot vedea fața din cauza măștii negre, ci doar ochii. Nu vrea să fie aici. Nu vrea să facă asta. „Iartă-mă!” - șoptește. Îi dau un zâmbet blând, înțelegător. „Fă ce trebuie să faci. Te-am iertat deja”.

Îmi pun capul în scobitura butucului. Strâng din ochi și întind brațele în prelungirea corpului pregătită de impact.

Imediat voi fi lângă tine, iubitul meu și nimic nu ne va m...

Friday, March 3, 2017

Nepăsător



Eram căsătorit de 5 ani cu cea care-mi fusese prietenă din copilărie, iubită în adolescență și o femeie cu care eram menit să împart zilnic lucrurile personale și sufletul după ce-am absolvit facultatea. Obișnuiam să meditez în parcul pe care ea nu-l cunoștea, atunci când aveam un răgaz. Nu am adus-o niciodată aici, devenise prea preocupată cu planificarea familiei ideale, rezervărilor cinelor în localuri selecte și cumpărăturilor. Lucruri pe care eu le consider mai efemere decât orice existență umblătoare, într-un univers cu o sumedenie de întrebări și răspunsuri ce întârziau să apară. Aveam și eu întrebări existențiale. Una dintre ele era legată de căsătorie. De ce oamenii sunt meniți să-și unească destinele, dacă pot fi predispuși eșecului și despărțirii? Trebuie să fii absurd să crezi că un document îți dovedește iubirea absolută.

Priveam lacul din față mea, la capătul căruia erau 2 tineri îndrăgostiți. Râdeau zgomotos. Eu nu mai râdeam de multă vreme cu soția mea. Mă adâncisem în gânduri și făcusem o retrospectivă asupra relatiei noastre. Eram săraci și ne iubeam din lucruri mărunte. Odată luasem cina în oraș, dar nu avusesem destui bani pentru a plăti notă, așa că fugisem din restaurant. Altădată ne-am angajat, iar banii n-au întârziat să apar
ă. Ne-am căsătorit în secret, la dorința ei și, de atunci, s-a spulberat iubirea.

"Pe soția mea n-o mai iubesc ca la început. Ce pot face acum? Mi-a spus că-și dorește un copil. Un copil înseamnă o altă responsabilitate. Dar oare noi nu suntem încă copii? Şi totuși, cum o chema pe fata roșcată pe care am cunoscut-o seara trecută?"

Nici nu băgasem de seamă că se înnoptase. Eu pierdusem noțiunea timpului de ore întregi. Primisem un mesaj de la ea. Îmi spunea cât îi lipsesc și că speră să mă aibă și în noaptea asta. Ieșisem în stradă, unde drumul se bifurca. Am ales calea opusă celei care mă ducea acasă și mi-am continuat drumul la fel cum venisem: nepăsător.

                                                                                             
                                                                                         Ramona Ciobanu

Sunday, February 19, 2017

Sfârșit





-     Mi-e milă de tine.

- Mă faci să râd. Ție ți-e milă?

- Chiar dacă te surprinde, da. Uită-te la tine. Duci o viață mizerabilă. Privește în jurul tău. Droguri, sticle goale și pline de alcool, mizerie. Mi-e scârbă de tine.

- Parcă ți-era milă. Acum îți e scârbă? Hotărăște-te. De fapt, știi ce? Mai bine ai face ce ai venit să faci și amândoi am fi scutiți de conversația asta inutilă.

- Nu vrei să înțelegi.

- Ce să-nțeleg?

- Tu m-ai chemat. Nu am venit că am vrut. Tu m-ai chemat prin acțiunile tale. Te-ai distrus.

- Așa, și? Care-i treaba ta? Poate chiar am vrut să vii. Te aștept de mult, Moarte.

- Ce s-a întâmplat cu tine, copile? Erai un băiat bun și cuminte. Părinții tăi te iubeau atât de mult...

- Viața e o mare curvă căteodată, nu crezi?

- E o curvă pentru că tu ai vrut să fie. Viața ta era minunată înainte să te afunzi în tot dezastrul ăsta.

- Ce știi tu despre cum am fost și cum sunt? Alegerile mele nu privesc pe nimeni. Poate nu eram mulțumit și de asta m-am schimbat.

- De ce nu erai mulțumit?

- Nu te interesează. Vrei?

- Poți să nu bei? Măcar acum.

- Deci, să-nțeleg că nu vrei. Am zis să te rog și pe tine. A, am uitat. Esti în timpul serviciului. Te odihnești vreodată?

- Cum poți să râzi și să glumești în momentul ăsta?

- De ce n-aș face-o? Doar sunt ultimele mele clipe, nu? Pot să fac ce vreau. Amândoi știm pentru ce ai venit.

- Aș fi venit mult mai târziu dacă destinul tău n-ar fi luat o întorsătură radicală.

- Chiar crezi că-mi pare rău că ai venit? Din contră. Te aștept de multă vreme.

- De ce?

- Ca să pui capăt chinului meu de zi cu zi. Nu tu ai spus că trăiesc într-o mizerie? Cine e fericit în mizerie? Nu crezi că vreau și eu o alinare? Că vreau pace? Să scap de tot coșmarul ăsta! Nu-ți mai face probleme din cauza mea. Îmi faci un favor.

- Mi-ar fi plăcut să nu-ți fac acest favor. Și ai fi găsit alinare dacă ai fi căutat. Dacă ai fi dat o șansă celor care au vrut să te ajute.

- Termină cu aberațiile astea! Ce știi tu despre compasiune? Pui capăt vieții atâtor persoane zilnic și vii acum să-mi dai sfaturi?! De ceilalți nu ți-e milă? Copii, tineri, bătrâni, bolnavi. Răpești o mulțime de vieți. Pui capăt existentei lor și vrei să-mi spui că-ți e milă tocmai de mine?! Un drogat și un alcoolic care-și merita soarta. Fii atentă la mine, Moarte. Filozofiile tale nu țin. Cu mine nu-ți merge.

- Voiam doar să te fac ca măcar în ultimul ceas, să-ți pară rău. Să te căiești. Nu stau acum să-ți spun față de cine simt sau nu compasiune. Nu acesta era scopul meu. Dar tu ești una dintre persoanele de care îmi pare rău.

- Sunt flatat.

- Ironia ta nu mă atinge. Oricum pentru tine e prea târziu. Rareori vin și plec fără să-mi fac treaba. Mai sunt oameni care se agață cu atât de multă putere de ultimul strop de viață rămas, încât nici eu nu-i pot răpune. Nu e și cazul tău.

- Deloc. Vreau să se termine mai repede. M-am săturat de suferința asta. Du-mă spre lumină.

- Nu știu dacă lumina va fi cea pe care o vei găsi, dar fie cum vrei tu.

Friday, February 17, 2017

Tot ce mă înconjoară




Toți oamenii pe care îi văd trec nepăsători pe lângă mine. Îmi aruncă o privire piezisă și atât. Viața lor își urmează cursul firesc. Cu toții cred că sunt un nefericit al soartei, dar se înșală. Eu trăiesc prin fericirea lor. Încerc să văd viața prin ochii tuturor ca să nu o urăsc pe a mea.

Parcul acesta este refugiul meu. Mai ales acum. Vara. Când mulți oamenii aleg să se recreeze plimbâbdu-se înainte de apusul soarelui. Motivul este că îmi place să analizez comportamentul persoanelor. În schimb, decorul e cel care mă deprimă mai tare decât sunt. Inspiră prea multă pace. Complet în antiteză cu sentimentele din interiorul sufletului meu.

Vin zilnic aici. La aceeași oră. Așezat pe aceeași bancă. Mulți zic că sunt psihopat. Li se pare absurd cum că stau sa ma holbez la o persoană ca să o studiez, indiferent dacă sunt prins în fapt sau nu. Nu-mi pasă. Prefer să trăiesc prin ochii celorlalți pentru că doar propriile mele trăiri m-ar ucide. Nimeni n-a înțeles. Pe parcurs, am rămas fără prieteni, fără familie.

Un cuplu se așază pe banca de vizavi. Zâmbesc unul la celălalt. Mă uit atent la ei. Cred că au peste 25 de ani. Fata e extrem de frumoasă. Blondă cu ochi albaștri, subțirică. Poartă o rochiță care-i scoate în evidență forma taliei. Nu același lucru l-aș putea spune despre el. E un băiat comun. Brunet, ochi căprui, slăbuț. Este îmbrăcat cu o pereche de blugi tăiați în genunchi și cu un tricou verde închis. Se iubesc. Pot să văd asta pe chipurile lor. Fata își tot atinge inelul de pe deget. Cred că e de logodnă pentru că de fiecare dată când el o sărută ușor pe buze, ea atinge inelul. Altfel, nu s-ar simți legătura asta puternică între ea și micul obiect. „Încă trei luni, scumpo.” îi spune el cu o sclipire în ochi pe care o pot zări de aici. Ea zâmbește angelic și face același gest cu inelul.

Probabil din reflex, fata se uită în direcția mea. Brusc, zâmbetul îi dispare. Sunt conștient de faptul că fața mea nu trădează nicio emoție. Eu nu am emoții pe care să le arăt. Încerc sa tratez în permanență totul cu pasivitate. Își mută privirea. După câteva clipe se uită din nou la mine. Este o mișcare pe care mai toți oamenii o fac din dorința de a vedea dacă mă mai uit la ei. Normal că îi analizez în continuare. Cu același chip inexpresiv. Cu aceeași intensitate. El vede că fata nu e în apele ei și o întreabă ce are. Ea îi spune ceva la ureche. Imediat îi am pe amândoi cu ochii ațintiți spre mine. Și-au pierdut naturalețea gesturilor. Nu mai sunt ei. Își simt spațiul personal invadat. În următoarea clipă, se ridică și pleacă. Ceva ce nu mă uimește deloc. 

Sunt obișnuit cu astfel de reacții. Prima dacă când am început să consider ce fac o necesitate, nu am înțeles de ce oamenii se simt stânjeniți dacă mă prind că îi privesc. Acum știu. Se simt urmăriți. Li se acordă o atenție pe care nu o doresc și nu știu cum s-o îndepărteze.

Peste nici 15 minute, o fețiță se așază fix lângă mine scoțându-mă din meditare. Cred că are cam cinci ani. Are în brațe un ursuleț, este îmbrăcată într-o rochiță galbenă și are părul împletit în două codițe. Îmi ajustez poziția corpului astfel încât să am o imagine cât mai bună a ei. Are chipul senin și niște ochi negri care emană doar inocență. E un copil fericit. „Amalia, aici erai!” spune o femeie, cu răsuflarea întretăiată. A alergat. Fetița strigă fericită „M-ai găsit, mami!” 

Femeia observă că o privesc într-un mod pe fetiță care ei i se pare bizar deoarece îi spune Amaliei că trebuie să își caute altă bancă unde nu deranjează pe nimeni. Cea mică nu vrea. În schimb, mă privește. Confuzie. Asta exprimă fața ei acum.

- Tedi spune că nu te place. îmi zice ea încruntată.

Presupun că Tedi este ursulețul ei. Eu tot nu schițez nicio emoție. Amalia e foarte contrariată.

- Mami, omu’ ăsta nu e prea drăguț. De ce nu e drăguț?

- Nu știu, mami. Îi răspunde femeia uitându-se îngrijorată când la mine, când la fetiță. Mai bine hai să plecăm să căutăm alt loc pentru tine și Tedi.

Brusc se ridică de pe bancă. Tot încruntată. Tot confuză. Mama ei îi întinde mâna, dar ea o refuză. În schimb, se pune în fața mea și-mi zice:

- Ești cel mai ciudat! Nu-mi place deloc de tine, iar pe Tedi chiar l-ai speriat!

Temătoare de ce i-aș putea face celei mici, mama ei o trage instantaneu de mână și o duce cât mai departe de mine. Ea nu știe că nici furia nu mă mai atinge. Amalia o urmează pe mama ei, dar tot mai întoarce capul spre mine din când în când. 

„Ești cel mai ciudat”. Vorbele ei îmi răsună în minte. Comisura stângă a buzelor mele se ridică aproape imperceptibil într-o tentativă de zâmbet. Nici eu nu-mi mai amintesc de când nu mi s-a mai întâmplat. Uimitor. Este impresionant cum o fetiță a reușit să provoace asta. Se pare că nu sunt imun la orice. Inocența și nevinovăția unui copil încă mă mișcă. 

Privesc în gol. Mi-a ajuns pentru o zi. Deja s-au petrecut prea multe. Mă ridic și-mi îndrept pașii spre casă, fiind prima oară când plec cu mai mult de două ore mai devreme.



Tuesday, December 20, 2016

Rapusă ai fost, emoție!



Drumu-i împânzit de oameni morți.

Stafii umblând, respirând, grăbindu-se spre al vieții sfârșit.

Chipuri reci, fără emoții, trec pe lângă mine.

Privesc neputincios declinul sentimentelor cum vine.

Chipuri cioplite, priviri înghețate...

Ochii lui, ai ei, ai lor mă lovesc

S-au transformat într-un abis nesfârșit de griji.

Iubire, unde ești?



Esența-i uitată, indiferența câștigată.

Pironită-i privirea ta în a mea și mă seacă,

Egoismul din ea mă îngenunchiază și îndurare-ți cer ție, celui rece.

Eu învins sunt pentru că simt ce tu nu mai poți să simți.

Nu sufăr pentru pierzania mea, ci pentru lipsa ta.

Eu mâine mă ridic și speranța călăuză-mi va fi,

Tu, însă, pleci,

Îți vezi de drum la fel de sloi ca la-nceput.

Stau și mă întreb

Omenie, unde esti?



Traume îngropate, destine urmate și capete plecate...

Sclavi ai trecutului, ce suntem blocați între două lumi,

Realitate sau iluzie, vis sau coșmar.

Introspecția ne ucide, ne curmă simțirile ce îndreptate spre alții ar trebui să fie.

Mă uit la tine și știu că suferi mai mult decât mine.

Sclipirea-ți din ochi îti e absentă, a mea prezentă.

Suflet mort ce de partea ta vrei să mă atragi,

N-am să te las să-mi furi ce ție ți-a fost furat.

Tu ți-ai vândut trăirile și acum ești gol pe interior.

Inima-ți bate, dar sufletu-ți moare.

Ai nevoie de vindecare...

Alinare, unde ești?