Monday, October 30, 2017

Ai uitat?




Ai uitat cum arăta zâmbetul meu 

atunci când îmi spuneai că sunt cea mai frumoasă.

Ai uitat cum îți tresărea inima

atunci când îți spuneam cât de mult te iubesc.

Ai uitat cât de tare te supărai

atunci când te trezeam pentru că nu puteam să dorm.

Ai uitat că îmi spuneai 

că în mine ai cea mai mare încredere.

Ai uitat că am fost acolo pentru tine

când nimeni nu era.

Ai uitat de toate visurile 

pe care le țeseam împreună și în care credeam cu atâta tărie.

Ai uitat că mi-ai promis

că voi fi stăpâna sufletului tău pe vecie.

Eu nu am uitat.



Dar ultima zi ai uitat-o?

Ai uitat dezamăgirea de pe chipul meu

atunci când mi-ai spus că a apărut o altă „ea”?

Ai uitat de lacrimile mele imediate

atunci când cuvintele tale s-au infipt în inimă precum niște pumnale?

Ai uitat cum te-ai crispat

atunci când ți-am spus pentru prima dată că te urăsc?

Ai uitat ce-ai simțit

atunci când ai văzut durerea și furia din ochii mei?

Ai uitat că m-ai distrus

atunci când ai plecat și ai ieșit definitiv din viața mea?

Ai uitat când strigătul meu de disperare

te-a făcut să te mai uiți pentru o ultimă dată înapoi?

Oare ai uitat?

Eu sigur nu am uitat. 



Tuesday, October 10, 2017

Două pahare



O sticlă de vin însoțită de două pahare zac pe masa din sufragerie. Femeia e în baie. Privește în oglindă cum tot rimelul i s-a întins din cauza lacrimilor. Lacrimi amare care îi ard și sufletul, nu doar obrajii. Nu se mai recunoaște. 

Aude ușa și imediat se îndreaptă spre sufragerie.

- Am ajuns, iubito.

- În sfârșit, ai venit!

- Dar ce-i cu tine? 

- Știi prea bine. 

- Nu din nou…

- Vreau să plecăm. Nu mai suport locul ăsta. Nu e „acasă” pentru mine.

- Dar nici unde vrei tu să mergem, nu cred că te vei simți ca acasă.

- Ba da. Știu că va fi perfect. Vreau să mergem acolo. Simt că îmi voi găsi liniștea.

- Dar, iubito, aici avem cei mai buni psihologi. De ce să plecăm? Sunt sigur că te vor ajuta și vei descopri că-ți place aici.

- Psihologii nu mă ajută. Nu-i mai suport. Eu vreau să schimb locul. Vreau să evadez. Știu că vei veni cu mine oriunde. Am pregătit tot.

- Aha. Deci, asta era cu sticla de vin. Tu îți sărbătorești victoria deja.

- Nu e victoria mea. E a noastră. Amândoi vom fi mai câștigați dacă vom pleca. Nu mai suport oamenii, orașul, zgomotul, tot! 

- De ce-mi faci asta?

- Iubitule, întelege-mă. Nu mai pot! Iar fără tine nu pot pleca. Ești totul pentru mine. Ai fost singurul care a rămas lângă mine și știu cât de mult mă iubești. Nu o să mă abandonezi, nu-i așa?

- De ce profiți de slăbiciunea mea pentru tine? Știi prea bine că aș face orice pentru ca tu să fii bine.

- Știu și de aceea te implor să mă urmezi.

- Și dacă nu ne va fi mai bine?

- N-are cum. Simt că vom fi cei mai fericiți. 

- Nu am cum să te fac să te răzgândești?

- Nu. Am luat deja o hotărâre. Acesta nu este mediul meu. 

- Nu vreau să te pierd. Nici nu știu cum aș putea trăi departe de tine. Habar nu ai cât de mult însemni pentru mine.

- Și de aceea eu îți cer să mă însoțești. Te rog. Nu mă lăsa singură în asta.

- Oh… Foarte bine. Ți-am promis că voi fi alături de tine indiferent de situație și așa voi face. 

- Nu ai idee cât de mult mă bucur! Nu am fost atât de fericită nici atunci când ți-am jurat iubire veșnică în fața altarului!

- Iubesc să te vă zâmbind.

- Uite. Acum putem să ciocnim pentru noul nostru viitor. Pentru fericirea noastră nemuritoare.

- Să sperăm că ai dreptate.

- Te iubesc, dragostea mea!

- Iar eu te voi iubi și dincolo de hotarele lumii în care ne-a fost hărăzit să trăim.

După ce-au băut conținutul paharelor, cei doi soți s-au retras în camera lor, unde s-au întins în pat, ținându-se de mână, așa cum au făcut-o mereu. 

Pe masa din sufragerie au rămas sticla cu vin și cele două pahare absolut goale. Fără vinul roșu. Fără otrava care îi va scăpa de chinul realității.

Friday, September 29, 2017

Un nou început




Mă dor picioarele. Mici ace îmi intră în tălpi cu fiecare pas.

- Încă puțin, iubito. Știi că nu mai e mult până sus. Va merita tot efortul.

Cuvintele lui Eduard zboară pe lângă mine. Nu mă gândesc decât la picioarele mele.

- Nu știu de ce ești tu așa încântat. Ultima dată când am urcat dealul, a fost cu mașina.

- Știu, Eva. Doar că am vrut o schimbare.

- Superbă schimbare...

De doi ani, cred că n-am mai făcut drumul ăsta. Mereu mi-am dorit să revenim, dar nu m-am gândit că o vom face fără mașină.

- Am ajuns! 

Entuziasmul iubitului meu îmi ajunge până în suflet. Zâmbesc și eu, uitând de toată oboseala.

- Ador priveliștea de aici!

Are dreptate. E splendid. Vedem case, urmate de o pătură verde formată din bolțile copacilor și alte dealuri care urmează, dar cel mai superb este cerul. Atât de liniștit și netulburat de nimic. Mai ales acum, când soarele se pregătește de culcare. Se lasă ușor în jos și se ascunde după dealuri pentru a răsări mâine și mai luminos. 

Două brațe puternice mă înconjoară și dintr-odată, îmi reamintesc ce contează cu adevărat. Nu oboseala mea. Nici măcar locul în care ne aflăm, ci persoana de lângă mine. Inspir adânc și închid ochii, lăsându-mă învăluită de magia momentului. Nu vreau ca vraja să se rupă prea repede.

- Tu dai o însemnătate aparte locului ăsta.

Mi-l imaginez cum zâmbește. Mă sărută ușor pe creștetul capului și mă strânge mai tare în brațe.

- De ce spui asta?

- Pentru că aici te-am cunoscut prima dată. De când te-am privit, am știut că ești special, că ești altfel.

Mai exact, acum cinci ani și o lună, când eu terminasem anul întâi de facultate, iar Eduard anul trei, ne-am cunoscut pentru prima dată pe acest deal. Știu că pare bizar, dar prietenei mele, Anda, îi datorez tot. 

Venisem acasă în vacanța de vară. Anda deja intrase într-un alt colectiv din care eu nu făceam parte. Lipsisem destul de mult de acasă, dar asta nu ne-a cauzat. Am rămas la fel de unite. 

Într-o seară, m-a invitat să ies cu ea și cu noii ei prieteni. Un grup de patru fete și trei băieți. Am acceptat. Însoțiți de câteva pungi cu chipsuri și zece beri, am urcat pe dealul pe care mă aflu acum cu iubitul meu. 

Cum nu cunoșteam pe nimeni, nu mă dezlipeam de Anda. Asta până ce am observat un băiat cu păr negru și ochi ca de culoarea alunei că se tot uita la mine. I-am zâmbit rușinată. Cred că asta i-a dat puțin curaj pentru că în clipa următoare, când Anda s-a îndepărtat puțin, a venit lângă mine. Am vorbit și am tot vorbit până ce soarele a apus. Atunci a fost prima dată când am privit apusul împreună. 

- Iubesc apusul mai mult decât răsăritul, dar știi de ce?

Eduard nu a întârziat să răspundă.

- Pentru că este mai melancolic, a rostit nesigur.

- Nu, dragul meu. Pentru că-mi dă speranță. Speranța că răsăritul ne va prinde împreună. Pentru mine, apusul este răsăritul. Este începutul. Apusul ne-a unit. Nu are cum să nu fie începutul meu. Al nostru.

M-a întors spre el și s-a uitat adânc în ochii mei, ca și cum ar fi vrut să ajungă până în suflet și să vadă tot ce-i acolo. Mi-a luat chipul în palmele lui și m-a sărutat adânc. Apoi, și-a vârât mâna în buzunarul pantalonilor, a scos o cutiuță îmbrăcată în catifea albastră și s-a lăsat să cadă ușor pe un genunchi. Instantaneu, mi-am dus mâinile la gură de uimire.

Eduard a deschis cutiuța, scoțând la iveală un minunat inel cu o micuță perlă în mijloc.

Mi-a luat mâna stângă într-a lui, iar eu deja îmi simțeam ochii umezi.

- Mi-am dorit să-ți cer să-mi fii alături toată viața acolo unde ți-am vorbit pentru prima dată, acolo unde mi-ai făcut inima să bată altfel doar aruncându-mi un zâmbet timid. Te-am adus aici să privim apusul soarelul împreună precum prima oară. Să ne întoarcem în urmă cu cinci ani și să-mi dau seama pentru a nu știu câta oară că am făcut alegerea corectă atunci când te-am întrebat dacă vrei să fii iubita mea. Acum, după cinci ani și în același loc, sunt singur că fac o alegere și mai corectă întrebându-te: vrei să fii soția mea?

Printre lacrimile de fericire am răspuns cu tot sufletul.

- Da! Și sunt sigură că acesta e cel mai sincer da din viața mea!

Cu mâna tremurândă, mi-a pus inelul pe deget. M-a ridicat în brațe și s-a învârtit cu mine. Apoi, m-a lăsat jos și mi-a șters lacrimile de fericire.

- Stai să scot pătura.

A desfăcut ghiozdanul, a scos pătura și a întins-o pe iarbă. Ne-am așezat. Eu cu capul sprijinit de pieptul lui, iar el înconjurându-mă cu brațele.

- Am ales perla pentru că te reprezintă. E la fel de gingasă ca tine. Știu că nu e inelul obișnuit de logodnă, dar mi s-a părut mai potrivit. 

- E perfect!

Îl sărut, dăruindu-i inima mea în totalitate. Apusul va lua sfârșt în câteva momente. Stăm îmbrățișați și-l privim, simțind cum speranța unui nou început e mai vie ca niciodată în sufletul meu.

Saturday, September 16, 2017

Repară-mă






Mi-e greu să spun cum mă simt. Mi-e teamă că dacă o spun cu voce tare, mă voi distruge. Nu că n-aș fi făcut-o deja, dar nu eu sunt cea vinovată.

Mă uit în oglindă și nu mă regăsesc pe mine. Cearcăne mult mai adânci, părul șaten închis răvășit, palidă. Citesc atât de multă frică în privirea mea. Mă simt pierdută. De câteva luni încoace devin tot mai sigură că sunt total incompatibilă cu lumea asta. De când a plecat sora mea, m-am transformat într-o fată mult mai slabă. Gata să cedeze.

Gata să abandoneze lupta.

Simt că ceva în mine s-a stricat. Sunt aici doar fizic. Gândurile îmi zboară mereu în altă parte. De asta am rămas singură. Nu că m-ar fi înțeles cineva. Singura care o făcea era Ana, sora mea, dar m-a abandonat și m-a lăsat în infernul ăsta să îndur toate chinurile de una singură.

- Maia!!

Oh, nu! Ajută-mă, Doamne! Imediat m-am ascuns după dulap în speranța că tata nu mă va găsi.

- Nu fi proastă, Maia! Știi că nu ai cum să scapi.

Se apropia. Deja simțeam mirosul alcoolului până în gât.

- Aici erai.

Zâmbetul lui îmi îngheață sângele în vine. Mă prinde cu putere de păr și mă trage spre el. Țip. Țip atât de tare dorindu-mi ca mama să mă audă. Am o groază de vânătăi pe tot corpul și jur că nu mai vreau altele noi.

- Las-o în pace!

Mama l-a împins la o parte, iar eu am reuși să scap. 

- Fugi, Maia! FUGI!

Cu lacrimi în ochi, asta am făcut. Am fugit spre pădure. Refugiul meu cel mai apropiat. Știam atât de bine continuarea! Mama va încasa în locul meu, ca de fiecare dată. 

Fugeam atât de tare întrebându-mă de ce făcea asta. De ce simțea această plăcere morbită sa ne chinuie fără motiv? M-a distrus! 

M-am prăbușit la pământ plângând de-a binelea. Am ajuns de partea cealaltă a pădurii. Eu cu gândurile mele. „Dă-te bătută, fetițo! Nu ai nicio șansă să câștigi!”

NU! Nu din nou vocea asta care mă torturează! Aud tot felul de sunete stranii. Mă lovesc toate și nu mă lasă să gândesc limpede. Îmi apar în cap imagini oribile. Eu atârnând de-o frânghie într-un copac. Eu luând un cuțit în mână. Eu pierzând...

Și am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată. Am urlat de durere. Am strigat la toți demonii din jurul meu să dispară.

- Ce-i cu tine? 

O voce de femeie mă aduce înapoi la realitate. Ridic capul și mă uit la ea buimăcită. Gâfâie, semn c-a alergat. Este o bătrână cam până în șaizeci de ani. Ce caută ea aici? Oare visez?

- Ce ți s-a întâmplat? Te-am auzit țipând de acasă.

Mi-a arătat cu degetul o căsuță de la marginea pădurii. Foarte aproape de unde stăteam noi acum. Când a apărut aia acolo? N-am mai văzut-o până acum.

A încercat să pună mâna pe mine, dar m-am ferit de atingerea ei precum un animal speriat.

- Dacă ai vorbi, poate te-aș ajuta cumva. E vizibil că nu ești bine. Vreau să te ajut așa cum alții m-au ajutat pe mine.

- Nu pot fi ajutată.

Cuvintele au ieșit instantaneu. Nici nu le-am realizat sensul pâna în clipa asta. Nu există ajutor. E prea târziu pentru mine.

- Ba da. Dacă vorbești, poți fi ajutată. Pentru fiecare există un ajutor, dar trebuie să-l cauți.

M-am uitat în ochii ei albaștri. Atât de calzi și blânzi...

- Nu vreau să aud veșnicele replici. „Totul va fi bine” sau ”se putea și mai rău”. M-am săturat de asta.

- Și dacă-ți spun că nu asta vei auzi de la mine? Și eu urăsc replicile astea, copilă. Le-am auzit de prea multe ori ca să le repet la rândul meu.

A suferit și ea? Pot avea încredere? Dacă stau să mă gandesc mai bine, nu mă poate răni mai rău decât sunt.

- Simt că pierd –bătrâna a rămas surprinsă când am început să vorbesc – Acasă e iadul în care sunt obligată să mă întorc. Tata e un alcoolic sadic. Îi place să-și bată joc de noi. Chiar acum am lăsat-o pe mama să îndure loviturile în locul meu. – imagini cu mama la pământ în timp ce se revarsă asupra ei o rafală de pumni și picioare îmi fac inima să se strângă – Am rămas complet singură. Toate prietenele mele îmi aruncau acele replici ieftine pe care le detest. Am renunțat să le mai vorbesc. Mai mult înrăutățeau situația. Singurul meu sprijin rămăsese Ana, sora mea.

- Ce s-a întâmplat cu ea?

- A fugit. După ce tata a încercat s-o violeze, a fugit cu iubitul ei.

- Tatăl tău a încercat s-o violeze?! 

Îndur compasiunea ei. Nu mă pot opri acum. Simt cum trebuie să dau afară totul din sufletul meu. Tânjesc după eliberare. Cătușele mele încep să crape.

- Da. Dar era prea beat ca să mă observe în cameră. Mama nu era acasă. Am luat vaza de pe masă și l-am lovit în cap. Nu mi-am dat seama ce fac, așa că însemnătatea acțiunii mele m-a înghețat. Nu-mi venea să cred ce-am făcut. Ana m-a înșfăcat de mână și m-a tras după ea. M-a adus în pădurea asta. Știam că aici nu ne va găsi. Mi-a cuprins fața cu mâinile ei și mi-a spus că nu mai rezistă și că va accepta propunerea iubitului ei de a fugi cu el. Am implorat-o să nu mă lase singură, dar cu lacrimi în ochi, mi-a explicat că nu are de ales. N-am putut-o convinge. Mama n-a condamnat-o. Mai ales după ce i-am povestit ce s-a întâmplat. Însă, eu da. M-a părăsit. M-a lăsat să îndur tot. 

- Pe tine a încercat tatăl tău să te...

- Să mă violeze? Nu. Mamei îi e frică de asta. Stă mereu pe aproape. Crede că așa mă ține în siguranță.

- Nu te-ai gândit să-ți urmezi sora?

Ochii i se umezesc și mă întreb de ce-ar plânge pentru mine o străină.

- Ba da, dar e mama. Nu o pot abandona. Am avut și eu un iubit. M-a părăsit acum trei luni după ce am refuzat să mă mut la el. A vrut să mă scape de tot. Mama a fost de acord, dar conștiința nu m-a lăsat. Cum să plec și să știu că o las în mâinile lui? Singură și părăsită de toti. Iubitul meu a luat hotărârea asta după ce a văzut că ceva e în neregulă. Mereu el vorbea, dar nu ascultam. Nu puteam. Eram doar cu trupul lângă el. Nu mai suportam să mă atingă nimeni, inclusiv el. Toate astea s-au întâmplat după plecarea Anei. Era singura care mă menținea pe linia de plutire. Am fost extrem de unite. Doar așa puteam supraviețui. Ea a plecat acum cinci luni. 

- Așa că iubitul tău n-a mai rezistat. 

- Exact. A spus că nu mai suportă să mă vadă cum mă distrug, că dacă nu-i accept ajutorul, el renunță. A plecat.

- Câți ani ai tu?

- Nouăsprezece. Ana are douăzeci și trei. Nu înțeleg ce se petrece cu mine. Am început să aud voci. Cred că înnebunesc.

Bătrâna n-a spus nimic pentru câteva momente. Părea să se gandească.

- Nu ești nebună. Doar că mintea ta nu a putut suporta plecarea surorii tale. Te-ai scufundat în depresie. Și mie mi s-a întâmplat la fel.

- Da? Cum?

- Acum 32 de ani, eram în mașină cu soțul meu și cei doi fii ai noștri. Unul avea un an, iar celălalt, trei. Soțul meu a pierdut controlul volanului, încercând să nu lovească un câine care i-a apărut brusc în față.

Văd cum amintirile o chinuie. Ridurile de pe frunte i s-au adâncit din cauza trăirilor interioare.

- Au murit cu toții. Doar eu am supraviețuit. Cel mic mi-a murit în brațe. Nu mai suportam pe nimeni. Cum ai spus și tu, replicile alea nu mă ajutau. Cea mai groaznică era „timpul o să le rezolve pe toate”. Apoi, au zis că am înnebunit. Până într-o zi când m-am aruncat în fața unei mașini. Am vrut să mor precum ei. Mă dădusem bătută. Singurătatea era teribilă. Totul s-a întâmplat prea repede. Șoferul nu avea viteză. A reușit să mă evite fix atunci când cineva alerga spre mine ca să mă salveze. Se pare că vecina mea, care era la poartă, își dăduse seama ce voiam să fac.

- Și cum de ești aici? Ce s-a întâmplat după?

Mă simt ciudat. Mi-am împărtășit durerea, iar acum o ascult pe-a ei. 

- Preotul din sat a aflat. A venit la mine și mi-a vorbit așa cum nimeni n-o mai făcuse. M-a ajutat mult. Atât de mult încât am decis să-mi păstrez viața pentru că nu oricine e așa de norocos s-o aibă. El m-a adus aici. A fost casa părinților lui. 

- Te-a izolat.

- Poți să spui și asta, dar nu. A fost alegerea mea. I-am zis că nu mai suport toate privirile. Aveam impresia că toți mă judecau chiar și atunci când n-o făceau. 

Nu pot să cred că izolarea poate să fie salvarea cuiva. Dacă izolarea a fost salvarea ei, atunci a mea care e?

- Cum pot învinge?

Bătrâna mi-a dăruit un zâmbet cald și a arătat cu degetul spre pieptul meu.

- Acolo e răspunsul. În sufletul tău. Puterea zace în tine. E ascunsă, iar tu trebuie s-o găsești. Știi, sunt persoane puternice și persoane slabe. Poate altcineva ar fi trecut mult mai ușor peste ce-am trăit, dar nu eu. De asta oamenii n-ar trebui să judece. Nu toți suntem la fel. O problemă, oricât de mică ar fi ea, poate doborî pe cineva mai slab de înger. Cum ar fi un divorț. Sunt copii care nu se lasă marcați de eveniment și alții care nu pot să treacă peste.

- Mă simt neajutorată.

- Da, dar acum știi unde stau. Poți să vii de câte ori vrei tu. Poți să și dormi la mine dacă acasă te simți în pericol. Vreau să de ajut să-ți dai seama cât de puternică ești. Cu toții avem nevoie de cineva care să ne ajute în astfel de momente. Vom găsi o soluție împreună.

- Poți să mă îmbrățișezi?

Am surprins-o de data asta, dar nimeni nu mai făcuse așa ceva pentru mine. M-a făcut să sper din nou. M-a luat în brațe, iar vocile din capul meu începeau să se estompeze. Liniște. 

- Apropo, numele meu este Maia.

M-a sărutat pe frunte și mi-am lăsat grijile să zboare pentru un scurt timp.

- Mă bucur să te cunosc, Maia.




Monday, August 7, 2017

M-ai iubi?




Te văd

sprijinită de porțile temniței mele.

Eu aici, tu acolo.

Eu infernul, tu paradisul.

Îți doresc privirea, îți doresc zâmbetul și-ți doresc atingerea,

dar nu...

Nu mi le poți da.

Nu mi le-ai putut da niciodată, fruct interzis!

Ale tale aripi impunătoare mă hipnotizează,

părul lung ca de aur mă lasă fără aer,

ochii precum safirele mă ard cu idiferența lor...

Nu mă privești, înger perfect.

Sunt un demon pe a cărui închisoare o păzești

de secole întregi

și tot de secole întregi te doresc...

Ce-am făcut atât de grav încât să-mi fii gardian,

când eu, de fapt, iubită voiam să te am?

Și ce dacă eu sunt demon, iar tu înger?

Și ce dacă eu-s încarceratul, iar tu paznicul?

De ce contează atât de mult pentru tine

că a două lumi diferite aparținem?

Oare suferința mea de-ajuns nu-ți e?

Conștient sunt că demn de tine nu-s.

Am fost creat să distrug și să nu-mi pese.

Ai fost creată să iubești și să simți.

Atunci de ce eu simt, iar tu nu?

Ești rece precum gheața,

dură precum roca,

tăcută precum mormântul...

Ucis de sabia ta vreau să fiu.

Poate în ochi m-ai putea privi

și liniștit aș muri.

Degeaba te strig, 

că nu m-auzi.

Degeaba te rog în genunchi,

că nu mă vezi.

Degeaba dau cu pumnii în zidul transparent ce ne departe,

că nu te clintești.

Disperarea îmi curge prin vene...

Cât mă mai chinui tu pe mine?!

Spune-mi,

de mine ți-e teamă?

Ca tine mulți am rănit, dar pe niciunul n-am iubit.

M-am îndrăgostit de tine, îngere!

M-ai transformat fără să vrei.

Simt că răutatea din mine este înlăturată încet-încet.

Nu-ți dai seama că salvarea mea tu ești? 

Știu că-ți e interzis să mă privești,

știu că ai încercat fricii să te împotrivești

și știu că ai vrea să-mi vorbești.

Ce nu știi e că nu te-aș putea răni...

Și acum stau și mă întreb

dacă de sentimentele mele ai ști,

oare m-ai iubi?









Saturday, July 22, 2017

Cicatrice





Știam. În sufletul meu, știam că mă va părăsi. Cu toții o fac mai devreme sau mai târziu.

Arunc cu o pietricică în lac. Sare de două ori ca și cum nu ar vrea să se scufunde din prima. Speră că ceva o va salva. Așa cum am sperat și eu. M-am scufundat precum pietricica într-un lac. 

Am pierdut.

Am pierdut-o.

Mă simt nimicit de o grămadă de sentimente. Pe majoritatea nu le înțeleg. Mânie, teamă, dezamăgire, nostalgie... Nu e vina ei. Nu e nici vina mea.

Poate nu trebuia să-i spun. Trebuia s-o fac doar să creadă într-un viitor al nostru fără a aduce aminte de trecut, dar nu am putut. Nu atunci când trecutul m-a marcat și a lăsat cicatrice pe care nu pot să le vindec. Nu o puteam condamna la așa ceva. O iubesc. O vreau fericită chiar și departe de mine.

”Mulțumesc că mi-ai arătat o parte din tine”. Pfft! Un râs amar îmi scapă odată ce cuvintele ei îmi străpung mintea. Asta mi-a zis atunci când am adus-o pe acest mic ponton. Locul meu secret. Lacul, trestia, copacii ascund toate cugetările mele. Ceva ce și ea a vrut să știe. Am avertizat-o! A zis că nu-i pasă, că nimic n-ar îndepărta-o. 

Am crezut-o. M-am destăinuit. A fugit.

Acum două ore o țineam în brațe. Parcă încă îi simt bătăile inimii în timp ce avea pieptul lipit de al meu. M-a făcut să simt că sunt viu. Să vreau să uit tot ce-am trăit. Acum știu că trecutul mă va urmări toată viața.

I-am dezvăluit că nu o să fiu mereu la fel de fericit chiar dacă ea va fi lângă mine. Că o să plâng fără motiv. Că o să vreau să dispar. Că mă voi închide în cameră doar ca să fiu complet singur. Că o voi face să sufere fără să vreau. Că o să mă trezesc noaptea țipând din cauza coșmarurilor. Că simt o permanentă teamă care mă urmărește și nu pot să scap de ea. I-am mărturisit că sunt instabil emoțional. 

Bătea în retragere. Ceva ce-am observat, dar am continuat ca un fraier. Trebuia să mă opresc, dar nu. I-am zis că mama a murit când aveam 5 ani, iar tata a rezultat a fi un alcoolic care a vândut tot ca să cumpere băutură. Nu a putut suporta moartea mamei. Eu deja eram o umbră în ochii lui. M-a trimis la cerșit. Murdar și bolnav de plămâni. Tușeam îngrozitor, iar oamenii mai mult mă ocoleau decât să-mi dea vreun ban. Seara, când mă duceam acasă cu câțiva mărunțiși, mă bătea și mă scotea afară. În frig. 

Nu a mai durat mult până când am trăit cea mai sumbră zi. Și acum am imaginea aia în cap atât de clară! Înfrigurat, băteam cu pumnii în ușă să-mi deschidă. Nu-mi răspundea. Am spart geamul și am intrat. Tata nu mai era. Nu avea să mă mai trimită niciodată la cerșit și nici să mă mai bată. Tata se spânzurase. Se legăna ușor, susținut doar de-o funie la nici un metru distanță de mine.

Am fost dus la casa de copii. Mulți ani nu am vorbit cu nimeni. Eram îngrozit. 

Toate i le-am spus. Era stupefiată. O lacrimă i s-a scurs din colțul ochiului drept. Nu a spus nimic. Doar s-a ridicat și a plecat. M-a lăsat s-o privesc cum se îndepărtează. 

Am rămas iar singur. O umbră care mereu se va teme de trecut.

Dacă lacul ăsta ar vorbi, cu siguranță mi-ar spune că sunt un laș. Că nu știu să lupt. 

Nu știu să lupt pentru că pierd prea bine și fără să încerc s-o fac.

O atingere pe umăr mă face să tresar. Mă uit în ochii ei de un albastru perfect și o mulțime de sentimente mă îneacă.

- Cu mine nu o să-ți mai fie niciodată teamă. Voi fi mereu aici să-ți arăt că iubirea există.






Thursday, May 25, 2017

Fata de sub liliac





Traversăm prin viață fără să ne dăm seama cât de importante și definitorii sunt anumite momente pentru noi. Prima dată când deschizi ochii și vezi chipul unei femei, fără să știi că ea este cea care te va ghida prin viață. Fata pe care o zărești întâmplător ieșind de la metrou și, care peste ani, îți va fi soție. Pensula pe care o ții în mână pentru prima dată fără să știi că vei deveni un pictor de succes. 

Fata în rochiță neagră cântând la harpă sub un liliac înflorit... Nu mi-a trecut prin cap că va deveni atât de specială pentru mine. În acea zi însorită, nu m-am gandit la asta. Dacă aș fi știut, aș fi acționat mai devreme. În viață, nu vine nimeni să-ți spună cum să faci mai bine ca să nu regreți mai târziu. Îți asumi riscuri. Câteodată câștigi, alteori pierzi. Eu am pierdut de data asta.

Mă grăbeam să ajung acasă. Fusesem la Alex și pierdusem noțiunea timpul. Telefonul rămăsese fără baterie și nu i-am spus soției mele, Amanda, că o să întârzii. Nu voiam să se îngrijoreze degeaba.

Ca prin vis, am auzit o melodie fermecătoare. Puteam să jur că mintea mea o născocise. Atât de buimăcit și îngrijorat pentru Amanda eram, că doar atunci când m-am izbit de un tânăr, am devenit conștient de ce era în jurul meu. Muzică. Muzică reală. În acea clipă, am zărit-o. Stătea în genunchi, cu ochii închiși sub liliacul înflorit. Era una cu instrumentul. Trăia ceea ce cânta. Nu cred că avea mai mult de 15 ani. Oamenii treceau pe lângă ea. Unii îi zâmbeau și îi lăsau câțiva mărunțiși, dar nu părea să observe. Parcă era dintr-o altă lume.

M-am blocat. Am uitat că mă grăbeam să ajung acasă, am uitat cât de îngrijorată trebuia să fie Amanda. Oare să mă duc să îi las și eu bani? Săraca, n-o avea nici ce să mănânce dacă e nevoită să-și expună talentul așa. 

Aveam tot felul de gânduri, dar n-am făcut nimic. Am plecat. În capul meu era o furtună. Fata aceea...

Ziua următoare, am fost bucuros s-o găsesc tot acolo. Cu aceeași rochiță neagră, așezată în aceeași poziție, cu același păr negru curgându-i ca o cascadă peste umeri. Ireală. Așa mi-o imaginam pe fiica mea de multe ori. Nu în postura asta, dar la fel de frumoasă. 

Acum unsprezece ani, când eu aveam 31 de ani, iar Amanda 27, după multe vizite la medici și încercări, ea a rămas însărcinată. Nu cred că pot să-mi amintesc un moment mai fericit din viața mea decât acela. Nu bănuiam că peste nici cinci luni, avea să devină și cel mai trist. 

În acea cumplită dimineață, Amanda s-a trezit rău. Eram la baie când am auzit-o strigând după mine speriată. Nici nu știu pe unde am aruncat periuța de dinți, că am fugit în cameră imediat. Am găsit-o înconjurată de sânge, plângând. Am chemat salvarea, dar degeaba. Fiica noastră deja nu mai era. 

Soția mea n-a mai fost la fel de atunci. Doi ani a mers la psihoterapeut. Eu trebuia să mă mențin puternic pentru amândoi. Pentru ea. Doar ea îmi mai rămăsese. După îndelungata terapie, și-a mai revenit. Nu complet. N-a mai râs niciodată la fel ca înainte, nu s-a mai bucurat niciodată de viață ca înainte și nici nu m-a mai iubit niciodată ca înainte. Între noi, a rămas fantoma acelor clipe. Nici nu vrem să le uităm. Măcar atât. Fiica noastră merită să trăiască în memoria noastră. 

Fiica mea. Ea ar fi putut să fie fiica mea. Mă apropii nesigur. Mă proptesc în fața ei. Simte că razele soarelui au fost înlăturate de umbra mea. Deschide ochii mari și mă privește. Verzi. Cei mai frumoși ochi verzi pe care i-am văzut vreodată. Cu un zâmbet blând, mă aplec ca să fim la același nivel. 

Încearcă să nu pară uimită. „Cânți foarte frumos”, îi spun eu, dar ea nu-mi vorbește, ci continuă să cânte. „Știi? Mi-ar fi plăcut ca fiica mea să fi semănat cu tine. Într-un fel, mi-o imaginez pe ea atunci când te privesc”. I-am atras atenția pentru că acum degetele nu-i mai alunecă pe corzile harpei. Se uită în ochii mei. Am întrebat-o cum o cheamă. Cu vocea ei clară mi-a dat un răspuns pe care n-o să-l uit niciodată.

„Numele nu e chiar atât de important. Câți oameni își vor mai aminti numele tău după ce dispari? Numele nostru este la fel de efemer precum suntem noi în viața asta. Poate să mă cheme oricum. Nu numele mă face unică. Dacă ți-l spun, vei constata că mai sunt zeci de persoane care poartă același nume. Vreau să fiu amintită după ceea ce fac. Scriitori, pictori, sculptori. Crezi că numele i-a ținut vii în memoria oamenilor sau talentul lor? Ceea ce au lăsat după moarte? Prefer să nu am nume dacă asta înseamnă că numele te va face să-ți amintești cândva de mine”.

Mă crezi că nu am știut ce să mai zic? Practic, am împietrit. Nu mai auzisem niciodată așa ceva. După ce mi-am mai revenit, timp în care ea a început să cânte din nou, am întrebat-o de ce face asta. „Bunica mea a murit acum două săptămâni – este prima dată când observ bucățica de material negru care îi înconjoară încheietura. Nu știu cum de nu o văzusem până atunci. Ea a avut un vis. Să facă ceva de care oamenii o să-și amintească mereu. N-a mai apucat. Eu fac asta pentru ea. Îmi iubea talentul de a cânta la harpă. Ea m-a învățat. Mi-a zis că în mine se vedea pe ea în tinerețe. O iubeam atât de mult! Practic, m-a crescut de când aveam un an. Adora floarea de liliac. Parfumul lor o păstrează vie în sufletul meu. Cânt pentru ea și pentru a-i duce la îndeplinire visul: să rămân în memoria oamenilor pentru ceea ce fac. Oamenii cred că eu cânt aici pentru bani. Trec ca niște roboți pe lângă mine și lasă din mers câțiva mărunțiși. Nu vreau bani, dar nu apuc să le spun. Lasă banii, pur și simplu, fără să mă întrebe ceva. O să vin aici până când o să simt că mi-am atins scopul”.

Sunt complet năucit. Mă așteptam la orice, mai puțin la asta. 

Am plecat fără să mai spun ceva. Din depărtare, am privit-o cântând. Fragilitate. Inocență. Forță. Frumusețe. Pe toate le-am văzut în ea. Cu pași mărunți, m-am întreptat spre casă. Eram hotărât să-i vorbesc Amandei despre ea și s-o conving s-o adoptăm. Dacă nu am avut parte de un copil al nostru, măcar să avem un suflet care să ne facă să ne simțim părinți. 

Chiar dacă nu știam nimic despre părinții ei adevărați, eram hotărât. A zis că a crescut-o bunica ei. Deci, probabil nu are părinți sau nu se îngrijesc de ea. 

Amanda n-a vrut să audă. A plâns amintindu-și de fiica noastră pierdută. I-am zis că fata asta poate să fie fiica noastră, că simt că de asta mi-a fost scoasă în cale. Într-un final, a fost de acord. Mi-a zis s-o aduc la noi ca să o cunoască. M-am întors în ziua în care mi-a spus că era însărcinată. Bucuria din sufletul meu era identică cu cea de atunci.

Dar, ca și atunci, fericirea n-a durat mult. Florile liliacului se mișcau ușor din cauza adierii de vânt. Aducea a pustietate. Fata nu mai era acolo. Stupefiat, priveam locul în care m-am aplecat lângă ea cu doar o zi în urmă. Mi-o imaginez privindu-mă. „O să vin aici până când o să simt că mi-am atins scopul”, cuvintele ei îmi răsună în minte. Scopul de a fi amintită. A simțit că în memoria mea, ea va trăi datorită talentului ei. 

Am revenit zilnic, chiar dacă știam că n-o s-o mai văd niciodată. Cu inima strânsă, mă apropiam cu o urmă de speranță că poate o s-o găsesc lângă instrumentul ei, cântând. Când florile de liliac au început să se ofilească, am înțeles că am pierdut-o definitiv și pe ea. 

Mă întreb, adeseori, unde e, ce face, dacă e bine, dacă mai cântă. Nu mi-a zis numele ei, dar poate să fie mândră de ea. A ieșit victoriasă. Pentru mine va râmăne pentru totdeauna fata de sub liliac.