Tuesday, April 17, 2018

Rămâi cu mine





Născut ai fost din sufletul meu cuprins de întuneric. 

Casă ai găsit în haosul din capul meu 

și cu neputință, cum înfloreai te priveam mereru. 

O, dulce demon! 

Ce și gustul mierii îl preschimbi în venin! 

Otravă pentru gândurile mele ești 

și fericit te simți că prosperi, 

în timp ce eu strig să-mi cedezi. 

Hrană ți-e viața mea toată. 

Desert îți sunt lacrimile mele, 

și știu că te bucuri de ele. 

Ești mare și puternic, 

și-ți place să mă-mbraci în iluzii, 

pe care să le nimicești și să mă vinzi apoi durerii. 

O, dulce demon! 

Nu mă lăsa acum 

când cu tine am învățat să supraviețuiesc 

și să constat că niciodată n-o să mă iubesc. 

Adună-mi lacrimile în continuare 

pentru că acum nu mai doare așa de tare. 

Consideră-te învins 

fiindcă nu mă mai poți răni. 

Anii tăi de glorie au luat sfârșit, 

iar fantoma ta nu mă mai poate nărui. 



Tuesday, March 20, 2018

Viață și Moarte





- Ești tot mai abătută de câteva zile. 

- Ha! Nu-mi vine să cred că ai observat sau că măcat ți-a păsat atât de mult încât să-mi vorbești. 

- De ce spui asta? Nu te-am urât niciodată. 

- Eu da. Te-am urât pentru că nu suntem compatibile. Încă o fac. 

- Asta a fost clar de la început. Așa am fost concepute, Moarte. 

- Ți-e ușor să vorbești. Nu tu trebuie să trăiești cu blestemul ăsta zi și noapte. Crezi că am ales să fiu așa? De ce nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să produc numai lacrimi? Spune-mi, Viață! De ce?! 

- Nu am un răspuns. Nici pe mine nu m-a întrebat nimeni. 

- Nu compara situația. Tu le dai oamenilor fericire. Le dai o parte din tine ca să poată trăi. Le dai șansa de a se bucura de o nouă zi. N-ai observat niciodată zâmbetul de pe chipul unei mame care-și ține în brațe pentru prima dată bebelușul? Datorită ție femeia aia zâmbește, iar inimioara bebelușului bate. 

- Moarte, lucrurile nu stau mereu așa. Știi cum mă simt când oamenii își doresc să nu se fi născut? Simt că am eșuat pentru că ei suspină după tine. Sau atunci când cineva e grav bolnav și tânjește după alinare. O alinare pe care doar tu le-o poți da. Eu mă sparg în bucăți ștind că e doar vina mea. Dacă acel om nu exista, nu mai suferea. Eu poate aduc fericirea, dar în multe cazuri, nu pot aduce liniștea. 

- Cred că de când existăm, nu ne-am ascultat niciodată, Viață. Mi se pare ireal că tu gândești așa când ești înconjurată de lumină și zâmbete. Știu că nu avem de ales, dar cu tot ce simți în multe cazuri, ai vrea să fii ca mine? Fii sinceră. 

- Nu... 

- La asta mă gândeam și eu. 

- Nu e ceea ce crezi tu. M-am resemnat cu ceea ce sunt și nu aș schimba asta nici pe ceva mai înălțător. M-am accepatat și am realizat că nu le pot avea pe toate. În fond, e nedrept ca eu să fiu absolut mereu fericită, iar alții nu. Și un bebeluș plânge din motive înțelese doar de el. Eu de ce n-aș putea s-o fac? 

- Eu cu ce să mă resemnez? Cu faptul că tot ce atig moare? Cu asta să mă mulțumesc? Și ce dacă alții tânjesc după mine și mă cheamă? Nu mă ajută să știu că absorb și ultimul strop de vlagă din ei. Nu ai cum să conștientizezi cât de greu e să privezi de fericire pe cineva care nu-și dorește să treacă în neființă. Care vor să lupte cu tot ce însemni tu, dar eu nu le permit. Știi și tu că nu este alegerea mea. Asta trebuie să fac și nu aveam nicio problemă înainte. Îmi făceam treaba fără să mă găndesc prea mult, până când… 

- Până când ce? 

- Până când am întâlnit-o pe ea. 

- Pe cine? 

- O lebădă de un alb atât de pur! Încă îmi amintesc ziua în care am văzut-o plimbându-se pe lac. Grațioasă și fără griji. M-am oprit s-o privesc. Am stat pitită după un copac să nu mă vadă. Asta am făcut câteva zile la rând. M-am îndrăgostit de ea. Tânjeam s-o ating, s-o strâng în brațe, dar știam că era imposibil. Aș fi ucis-o cu o singură atingere. M-am uitat la mâinile mele și am realizat sub ce blestem mă aflu. Nu m-am mai putut suporta de atunci. Te-am detestat pentru că noi dacă n-am fi fost total opuse, aș fi avut o șansă, dar lebăda mea însemna ceea ce ești tu. Viață. Iar eu răpesc viața, nu o prețuiesc. 

- Îmi pare așa rău… N-am știut ce ți s-a întâmplat. 

- Acum este prea târziu. Oricum, sfârșitul m-a ucis, dacă pot spune asta. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Stăteam în locul meu obișnuit, după copac, iar atunci am văzut cum vânătorul avea pușca îndreptată spre ea. Am acționat din pur instinct. M-am dus spre vânător și i-am extras sufletul, chiar dacă nu-i sosise momentul. 

- Doar știi că nu avem voie să facem asta! 

- Crezi că mi-a păsat? Culmea este că n-am simțit și nu simt niciun regret. Lebăda mea m-a văzut atunci și a venit spre mine. În sfârșit, am putut să mă uit în ochii ei. Recunoștință. M-a văzut când am salvat-o pentru că dacă ar fi împușcat-o, nici tu n-o mai puteai salva. Aș fi fost obligată să intervin eu, dar… 

- Dar ce? Ce-ai făcut? 

- S-a apropiat din ce în ce mai mult de mine. Își lungea gâtul superb spre mine ca s-o mângâi. I-am arătat mâinile și i-am zis că mi-e interzis s-o ating. A insistat, iar eu ca o proastă am crezut că poate în cazul ei va fi diferit, că dacă am reușit să iubesc ceva ce face parte din tine, am fost izbăvită. Nu știu cum mi-a putut trece așa ceva prin cap. Am atins-o timid cu mâna și nimic. Am rămas uimită. Nu mi-a venit să cred că într-un final o ating, iar ea continuă să trăiască. 

- Nu este posibil una ca asta! 

- Am strâns-o în brațe. N-am trăit niciodată o bucurie mai înălțătoare decât atunci. Nimic nu mai conta, decât sunetul inimii ei. Dar… dar n-a durat mult. Acel sunet se estompa dreptat. Îl simțeam din ce în ce mai puțin. Eu scurgeam viața din ea. A fost prima dată când am plâns. Atunci când îi strângeam trupul inert în brațele mele nimicitoare. 

- Sunt sigură că n-a regretat acea îmbrățișare nici în ultimul ei moment. Unii mor din dragoste. Chiar dacă ai avertizat-o, a vrut să-ți dăruiască ție ultimele bătăi ale inimii ei. 

- Atunci de ce nu sunt fericită? De ce nu mă mulțumește asta? 

- Moarte, nu putem schimba ceea ce suntem. 

- Mda… Poate ar trebui să învăț și eu asta, dar nu voi putea niciodată. Disprețuiesc orice părticică din mine. Acum te rog să mă scuzi. Trebuie să mai răpesc câteva suflete. Am zăbovit prea mult. Mă duc să-mi urmez propriul blestem. Vezi că și tu ai câteva zâmbete de oferit. S-a scurs pauza.


Tuesday, February 13, 2018

Copilărie








Copilărie, 

nu te mai doresc. 

Mi-ai cauzat multe răni și dureri. 

M-ai făcut să disper și să-mi fie frică, 

să hoinăresc prin propriul meu haos fără țintă. 



Copilărie, 

nu te-am uitat, 

dar tare mult mi-aș fi dorit s-o fac. 

„De ce eu?” te-am întrebat mereu. 

Te-aș întreba și-acum chiar daca n-ai răspuns. 



Copilărie, 

îți spun astăzi că am crescut. 

Te-am lăsat în spate cu fiecare an trecut. 

Te-ai luptat cu mine, cu sufletul și inima mea. 

Ce-ai vrut să faci, nu știu, dar te-am alungat într-un final. 



Copilărie, 

mi-ai chinuit nopțile și visele. 

Rea ai fost și nemiloasă. 

Recunoaște că nu mi-ai dat o șansă 

Să văd și eu cât poți fii de frumoasă... 



Copilărie, 

ce-am făcut să nu te merit? 

Nu te-am regretat și nu te regret nici azi 

pentru că ai luat culoarea vie din viața mea 

la acea vârsta la care trebuia să mă bucur de ea. 



Copilărie, 

nu m-aș întoarce la tine. 

La durere, lacrimi și suspine. 

Ai lăsat ceva stricat în inima și mintea mea, dar sunt bine. 

Sunt bine fără tine... 



Copilărie, 

nu te-am iubit, 

dar știi ce? 

Nici tu nu m-ai iubit pe mine. 

Wednesday, January 3, 2018

De-aș fi un fulg...






Nu mai simt frigul. Nu o mai simt nici pe ea în inima mea. Aș vrea să-mi șterg din minte ultimele patruzeci de minute. Mi-au făcut atât de mult rău, încât mi-e greu să respir. 

Este noapte, dar în sufletul meu nu se mai zărește niciun pic de strălucire. S-a stins definitiv. Stau singur sub un felinar și încerc să-mi așez gândurile. În zadar. Nu mă pot gândi decât la fulgii imeniși de zăpadă care se revarsă asupra mea. E ciudat cum toate amintirile mi s-au blocat. 

Stau așezat cu coatele pe genenunchi și mâinile la tâmple. Privesc cum fulgii cad în lumina felinarului din fața mea. Covorul alb străluceste așa frumos! Mi-aș dori să fiu un fulg de zăpadă. Fără sentimente, fără griji. Să cad în voia sorții fără să mă rănească nimeni, iar, la sfărșit, să mă topesc și să dispar. Fără să-i fi păsat cuiva. N-ar fi mai simplu așa? E o cruzime să fii om. Mi-ar fi plăcut să fiu un fulg. Mai exact, acel prim fulg de care se bucură toată lumea, ca apoi să mă topesc pe năsucul roșu al unui copil. Ce scenariu divin! 

Nu sunt un fulg. Sunt o ființă sortită durerii. S-a terminat totul. Și asta doar pentru că am iubit prea mult. Credeam că fac ceva demn de toată lauda. Cât de fraier am fost să cred asta. Cât de credul! 

Am avut în mâini dezamăgirea și suferința costumate în fericire. Au jucat rolul fericirii atât de bine, încât nu am realizat, timp de doi ani și un pic, cât rău puteam să-mi fac fiind atât de orb și refuzând să iau în considerare micile momende îndoielnice care apăreau atunci când masca celor două căpăta fisuri. 

Ce-i mai grav este că dacă aș întoarce timpul înapoi, aș face aceleași greșeli. N-aș ști cum să le evit. Am iubit mai mult decât mă credeam în stare și am fost distrus. 

Telefonul îmi tot sună de vreun sfert de oră. Am și uitat că îl aveam în buzunar. Este singurul sunet care îmi permite să rămân conectat la realitate. Sunt pierdut printre propriile imagini din cap. Sângele care îmi curge prin vene e înghețat. Îmi simt corpul rece. Am apucat să-mi iau doar geaca peste tricou atunci când am fugit de acasă. Asta e cea mai mică problemă a mea acum. Vreau să fiu ca acel fulg de nea care dispare. Să fiu sloi precum gheața și incapabil să fiu atins de sentimente. 

Nu pot să cred cât de mult rău mi-a putut face o femeie și nu orice femeie, ci aceea căreia i-am încredințat sufletul și ființa mea. Căreia i-am jurat iubire eternă în fața altarului doar acum unsprezece luni. Pentru ce? Doar ca să mă distrugă. Să-mi vadă sufletul în genunchi rugându-mă să-l eliberez din lanțurile durerii. 

- Raul! În sfârșit, te-am găsit. 

Ridic privirea spre cel mai bun prieten al meu. Respiră greu și e înfololit din cap până-n picioare. Îi disting doar ochii. Nu mă miră că m-a găsit. 

- Te-am sunat de o grămadă de ori și când nu mi-ai răspuns, am intrat în panică. 

Se așază lângă mine, dar tot nu pot să vorbesc. 

- Mi-ai zis mereu cum locul ăsta ți-a schimbat viața. Fix sub acest felinat sub care ai întâlnit-o pe ea. Când mi-am amintit, am știut unde te voi găsi. 

Inspir adânc și îmi las capul să cadă în mâini. Mă rup. Lacrimile îmi curg reci pe obraji și văd chipul ei încadrat de bucle blonde foarte clar. Parcă ar fi în fața mea precum o fantomă. 

- Nu pot să cred că mi-a făcut una ca asta. 

Îi simt mâna pe umărul meu. Mă susține ca întotdeauna. 

- Am iubit-o și am avut toată încrederea de care eram în stare în ea. Doar ca să ajung acasă și să o găsesc goală în brațele altuia. A sărit de lângă el, a fugit spre mine, dar degeaba. Era prea târziu pentru ea. Mi-am luat geaca din cuier în treacăt și am plecat. Nu știu ce m-a făcut să vin aici. Poate faptul că aici mi-a pătruns în suflet printr-o privire și am crezut că tot aici o pot omorî și scoate din inimă. M-a ucis, amice. 

- În mare, știam ce s-a întâmplat. Amalia m-a sunat disperată că ai fugit nervos și nu știa unde să te caute. 

- Nu mă miră. Cum să știe? Oare m-a cunoscut întratât de bine încât să fi știut? 

- Știi bine că eu mereu am avut un semn de întrebare în ceea ce o privea, dar decât să fi trăit în minciună, mai bine că știi adevărul. 

- Atunci eu de ce nu sunt fericit? De ce minciuna era așa de blândă, iar adevărul atât de chinuitor? De ce? 

- Pentru că o iubești. Amalia n-... 

- Shh. Nu-i mai pronunța numele. Nu mai vreau să aud de ea. Încă o îngrop și când voi scăpa de lanțurile care îmi strâng inima, mă voi duce să-mi iau de la ea partea cea mai importantă din sufletul meu pe care i-am dăruit-o ei cândva. 

Mă uit spre cer. Nu mai ninge, iar eu tot nu m-am transformat într-un fulg. Nu știu dacă voi putea să merg mai departe, dar voi încerca. 

- Hai să plecăm din locul ăsta. Nu-mi mai face bine. 

Ne-am ridicat și am pornit la drum. Nu știu încotro merg, dar oriunde e mai bine decât acolo unde am fost. Aș vrea să mă uit înapoi, dar n-o fac. Sunt puternic și las fantoma trecutului să se estompeze.

Monday, October 30, 2017

Ai uitat?




Ai uitat cum arăta zâmbetul meu 

atunci când îmi spuneai că sunt cea mai frumoasă.

Ai uitat cum îți tresărea inima

atunci când îți spuneam cât de mult te iubesc.

Ai uitat cât de tare te supărai

atunci când te trezeam pentru că nu puteam să dorm.

Ai uitat că îmi spuneai 

că în mine ai cea mai mare încredere.

Ai uitat că am fost acolo pentru tine

când nimeni nu era.

Ai uitat de toate visurile 

pe care le țeseam împreună și în care credeam cu atâta tărie.

Ai uitat că mi-ai promis

că voi fi stăpâna sufletului tău pe vecie.

Eu nu am uitat.



Dar ultima zi ai uitat-o?

Ai uitat dezamăgirea de pe chipul meu

atunci când mi-ai spus că a apărut o altă „ea”?

Ai uitat de lacrimile mele imediate

atunci când cuvintele tale s-au infipt în inimă precum niște pumnale?

Ai uitat cum te-ai crispat

atunci când ți-am spus pentru prima dată că te urăsc?

Ai uitat ce-ai simțit

atunci când ai văzut durerea și furia din ochii mei?

Ai uitat că m-ai distrus

atunci când ai plecat și ai ieșit definitiv din viața mea?

Ai uitat când strigătul meu de disperare

te-a făcut să te mai uiți pentru o ultimă dată înapoi?

Oare ai uitat?

Eu sigur nu am uitat. 



Tuesday, October 10, 2017

Două pahare



O sticlă de vin însoțită de două pahare zac pe masa din sufragerie. Femeia e în baie. Privește în oglindă cum tot rimelul i s-a întins din cauza lacrimilor. Lacrimi amare care îi ard și sufletul, nu doar obrajii. Nu se mai recunoaște. 

Aude ușa și imediat se îndreaptă spre sufragerie.

- Am ajuns, iubito.

- În sfârșit, ai venit!

- Dar ce-i cu tine? 

- Știi prea bine. 

- Nu din nou…

- Vreau să plecăm. Nu mai suport locul ăsta. Nu e „acasă” pentru mine.

- Dar nici unde vrei tu să mergem, nu cred că te vei simți ca acasă.

- Ba da. Știu că va fi perfect. Vreau să mergem acolo. Simt că îmi voi găsi liniștea.

- Dar, iubito, aici avem cei mai buni psihologi. De ce să plecăm? Sunt sigur că te vor ajuta și vei descopri că-ți place aici.

- Psihologii nu mă ajută. Nu-i mai suport. Eu vreau să schimb locul. Vreau să evadez. Știu că vei veni cu mine oriunde. Am pregătit tot.

- Aha. Deci, asta era cu sticla de vin. Tu îți sărbătorești victoria deja.

- Nu e victoria mea. E a noastră. Amândoi vom fi mai câștigați dacă vom pleca. Nu mai suport oamenii, orașul, zgomotul, tot! 

- De ce-mi faci asta?

- Iubitule, întelege-mă. Nu mai pot! Iar fără tine nu pot pleca. Ești totul pentru mine. Ai fost singurul care a rămas lângă mine și știu cât de mult mă iubești. Nu o să mă abandonezi, nu-i așa?

- De ce profiți de slăbiciunea mea pentru tine? Știi prea bine că aș face orice pentru ca tu să fii bine.

- Știu și de aceea te implor să mă urmezi.

- Și dacă nu ne va fi mai bine?

- N-are cum. Simt că vom fi cei mai fericiți. 

- Nu am cum să te fac să te răzgândești?

- Nu. Am luat deja o hotărâre. Acesta nu este mediul meu. 

- Nu vreau să te pierd. Nici nu știu cum aș putea trăi departe de tine. Habar nu ai cât de mult însemni pentru mine.

- Și de aceea eu îți cer să mă însoțești. Te rog. Nu mă lăsa singură în asta.

- Oh… Foarte bine. Ți-am promis că voi fi alături de tine indiferent de situație și așa voi face. 

- Nu ai idee cât de mult mă bucur! Nu am fost atât de fericită nici atunci când ți-am jurat iubire veșnică în fața altarului!

- Iubesc să te vă zâmbind.

- Uite. Acum putem să ciocnim pentru noul nostru viitor. Pentru fericirea noastră nemuritoare.

- Să sperăm că ai dreptate.

- Te iubesc, dragostea mea!

- Iar eu te voi iubi și dincolo de hotarele lumii în care ne-a fost hărăzit să trăim.

După ce-au băut conținutul paharelor, cei doi soți s-au retras în camera lor, unde s-au întins în pat, ținându-se de mână, așa cum au făcut-o mereu. 

Pe masa din sufragerie au rămas sticla cu vin și cele două pahare absolut goale. Fără vinul roșu. Fără otrava care îi va scăpa de chinul realității.

Friday, September 29, 2017

Un nou început




Mă dor picioarele. Mici ace îmi intră în tălpi cu fiecare pas.

- Încă puțin, iubito. Știi că nu mai e mult până sus. Va merita tot efortul.

Cuvintele lui Eduard zboară pe lângă mine. Nu mă gândesc decât la picioarele mele.

- Nu știu de ce ești tu așa încântat. Ultima dată când am urcat dealul, a fost cu mașina.

- Știu, Eva. Doar că am vrut o schimbare.

- Superbă schimbare...

De doi ani, cred că n-am mai făcut drumul ăsta. Mereu mi-am dorit să revenim, dar nu m-am gândit că o vom face fără mașină.

- Am ajuns! 

Entuziasmul iubitului meu îmi ajunge până în suflet. Zâmbesc și eu, uitând de toată oboseala.

- Ador priveliștea de aici!

Are dreptate. E splendid. Vedem case, urmate de o pătură verde formată din bolțile copacilor și alte dealuri care urmează, dar cel mai superb este cerul. Atât de liniștit și netulburat de nimic. Mai ales acum, când soarele se pregătește de culcare. Se lasă ușor în jos și se ascunde după dealuri pentru a răsări mâine și mai luminos. 

Două brațe puternice mă înconjoară și dintr-odată, îmi reamintesc ce contează cu adevărat. Nu oboseala mea. Nici măcar locul în care ne aflăm, ci persoana de lângă mine. Inspir adânc și închid ochii, lăsându-mă învăluită de magia momentului. Nu vreau ca vraja să se rupă prea repede.

- Tu dai o însemnătate aparte locului ăsta.

Mi-l imaginez cum zâmbește. Mă sărută ușor pe creștetul capului și mă strânge mai tare în brațe.

- De ce spui asta?

- Pentru că aici te-am cunoscut prima dată. De când te-am privit, am știut că ești special, că ești altfel.

Mai exact, acum cinci ani și o lună, când eu terminasem anul întâi de facultate, iar Eduard anul trei, ne-am cunoscut pentru prima dată pe acest deal. Știu că pare bizar, dar prietenei mele, Anda, îi datorez tot. 

Venisem acasă în vacanța de vară. Anda deja intrase într-un alt colectiv din care eu nu făceam parte. Lipsisem destul de mult de acasă, dar asta nu ne-a cauzat. Am rămas la fel de unite. 

Într-o seară, m-a invitat să ies cu ea și cu noii ei prieteni. Un grup de patru fete și trei băieți. Am acceptat. Însoțiți de câteva pungi cu chipsuri și zece beri, am urcat pe dealul pe care mă aflu acum cu iubitul meu. 

Cum nu cunoșteam pe nimeni, nu mă dezlipeam de Anda. Asta până ce am observat un băiat cu păr negru și ochi ca de culoarea alunei că se tot uita la mine. I-am zâmbit rușinată. Cred că asta i-a dat puțin curaj pentru că în clipa următoare, când Anda s-a îndepărtat puțin, a venit lângă mine. Am vorbit și am tot vorbit până ce soarele a apus. Atunci a fost prima dată când am privit apusul împreună. 

- Iubesc apusul mai mult decât răsăritul, dar știi de ce?

Eduard nu a întârziat să răspundă.

- Pentru că este mai melancolic, a rostit nesigur.

- Nu, dragul meu. Pentru că-mi dă speranță. Speranța că răsăritul ne va prinde împreună. Pentru mine, apusul este răsăritul. Este începutul. Apusul ne-a unit. Nu are cum să nu fie începutul meu. Al nostru.

M-a întors spre el și s-a uitat adânc în ochii mei, ca și cum ar fi vrut să ajungă până în suflet și să vadă tot ce-i acolo. Mi-a luat chipul în palmele lui și m-a sărutat adânc. Apoi, și-a vârât mâna în buzunarul pantalonilor, a scos o cutiuță îmbrăcată în catifea albastră și s-a lăsat să cadă ușor pe un genunchi. Instantaneu, mi-am dus mâinile la gură de uimire.

Eduard a deschis cutiuța, scoțând la iveală un minunat inel cu o micuță perlă în mijloc.

Mi-a luat mâna stângă într-a lui, iar eu deja îmi simțeam ochii umezi.

- Mi-am dorit să-ți cer să-mi fii alături toată viața acolo unde ți-am vorbit pentru prima dată, acolo unde mi-ai făcut inima să bată altfel doar aruncându-mi un zâmbet timid. Te-am adus aici să privim apusul soarelul împreună precum prima oară. Să ne întoarcem în urmă cu cinci ani și să-mi dau seama pentru a nu știu câta oară că am făcut alegerea corectă atunci când te-am întrebat dacă vrei să fii iubita mea. Acum, după cinci ani și în același loc, sunt singur că fac o alegere și mai corectă întrebându-te: vrei să fii soția mea?

Printre lacrimile de fericire am răspuns cu tot sufletul.

- Da! Și sunt sigură că acesta e cel mai sincer da din viața mea!

Cu mâna tremurândă, mi-a pus inelul pe deget. M-a ridicat în brațe și s-a învârtit cu mine. Apoi, m-a lăsat jos și mi-a șters lacrimile de fericire.

- Stai să scot pătura.

A desfăcut ghiozdanul, a scos pătura și a întins-o pe iarbă. Ne-am așezat. Eu cu capul sprijinit de pieptul lui, iar el înconjurându-mă cu brațele.

- Am ales perla pentru că te reprezintă. E la fel de gingasă ca tine. Știu că nu e inelul obișnuit de logodnă, dar mi s-a părut mai potrivit. 

- E perfect!

Îl sărut, dăruindu-i inima mea în totalitate. Apusul va lua sfârșt în câteva momente. Stăm îmbrățișați și-l privim, simțind cum speranța unui nou început e mai vie ca niciodată în sufletul meu.