Tuesday, February 13, 2018

Copilărie








Copilărie, 

nu te mai doresc. 

Mi-ai cauzat multe răni și dureri. 

M-ai făcut să disper și să-mi fie frică, 

să hoinăresc prin propriul meu haos fără țintă. 



Copilărie, 

nu te-am uitat, 

dar tare mult mi-aș fi dorit s-o fac. 

„De ce eu?” te-am întrebat mereu. 

Te-aș întreba și-acum chiar daca n-ai răspuns. 



Copilărie, 

îți spun astăzi că am crescut. 

Te-am lăsat în spate cu fiecare an trecut. 

Te-ai luptat cu mine, cu sufletul și inima mea. 

Ce-ai vrut să faci, nu știu, dar te-am alungat într-un final. 



Copilărie, 

mi-ai chinuit nopțile și visele. 

Rea ai fost și nemiloasă. 

Recunoaște că nu mi-ai dat o șansă 

Să văd și eu cât poți fii de frumoasă... 



Copilărie, 

ce-am făcut să nu te merit? 

Nu te-am regretat și nu te regret nici azi 

pentru că ai luat culoarea vie din viața mea 

la acea vârsta la care trebuia să mă bucur de ea. 



Copilărie, 

nu m-aș întoarce la tine. 

La durere, lacrimi și suspine. 

Ai lăsat ceva stricat în inima și mintea mea, dar sunt bine. 

Sunt bine fără tine... 



Copilărie, 

nu te-am iubit, 

dar știi ce? 

Nici tu nu m-ai iubit pe mine. 

Wednesday, January 3, 2018

De-aș fi un fulg...






Nu mai simt frigul. Nu o mai simt nici pe ea în inima mea. Aș vrea să-mi șterg din minte ultimele patruzeci de minute. Mi-au făcut atât de mult rău, încât mi-e greu să respir. 

Este noapte, dar în sufletul meu nu se mai zărește niciun pic de strălucire. S-a stins definitiv. Stau singur sub un felinar și încerc să-mi așez gândurile. În zadar. Nu mă pot gândi decât la fulgii imeniși de zăpadă care se revarsă asupra mea. E ciudat cum toate amintirile mi s-au blocat. 

Stau așezat cu coatele pe genenunchi și mâinile la tâmple. Privesc cum fulgii cad în lumina felinarului din fața mea. Covorul alb străluceste așa frumos! Mi-aș dori să fiu un fulg de zăpadă. Fără sentimente, fără griji. Să cad în voia sorții fără să mă rănească nimeni, iar, la sfărșit, să mă topesc și să dispar. Fără să-i fi păsat cuiva. N-ar fi mai simplu așa? E o cruzime să fii om. Mi-ar fi plăcut să fiu un fulg. Mai exact, acel prim fulg de care se bucură toată lumea, ca apoi să mă topesc pe năsucul roșu al unui copil. Ce scenariu divin! 

Nu sunt un fulg. Sunt o ființă sortită durerii. S-a terminat totul. Și asta doar pentru că am iubit prea mult. Credeam că fac ceva demn de toată lauda. Cât de fraier am fost să cred asta. Cât de credul! 

Am avut în mâini dezamăgirea și suferința costumate în fericire. Au jucat rolul fericirii atât de bine, încât nu am realizat, timp de doi ani și un pic, cât rău puteam să-mi fac fiind atât de orb și refuzând să iau în considerare micile momende îndoielnice care apăreau atunci când masca celor două căpăta fisuri. 

Ce-i mai grav este că dacă aș întoarce timpul înapoi, aș face aceleași greșeli. N-aș ști cum să le evit. Am iubit mai mult decât mă credeam în stare și am fost distrus. 

Telefonul îmi tot sună de vreun sfert de oră. Am și uitat că îl aveam în buzunar. Este singurul sunet care îmi permite să rămân conectat la realitate. Sunt pierdut printre propriile imagini din cap. Sângele care îmi curge prin vene e înghețat. Îmi simt corpul rece. Am apucat să-mi iau doar geaca peste tricou atunci când am fugit de acasă. Asta e cea mai mică problemă a mea acum. Vreau să fiu ca acel fulg de nea care dispare. Să fiu sloi precum gheața și incapabil să fiu atins de sentimente. 

Nu pot să cred cât de mult rău mi-a putut face o femeie și nu orice femeie, ci aceea căreia i-am încredințat sufletul și ființa mea. Căreia i-am jurat iubire eternă în fața altarului doar acum unsprezece luni. Pentru ce? Doar ca să mă distrugă. Să-mi vadă sufletul în genunchi rugându-mă să-l eliberez din lanțurile durerii. 

- Raul! În sfârșit, te-am găsit. 

Ridic privirea spre cel mai bun prieten al meu. Respiră greu și e înfololit din cap până-n picioare. Îi disting doar ochii. Nu mă miră că m-a găsit. 

- Te-am sunat de o grămadă de ori și când nu mi-ai răspuns, am intrat în panică. 

Se așază lângă mine, dar tot nu pot să vorbesc. 

- Mi-ai zis mereu cum locul ăsta ți-a schimbat viața. Fix sub acest felinat sub care ai întâlnit-o pe ea. Când mi-am amintit, am știut unde te voi găsi. 

Inspir adânc și îmi las capul să cadă în mâini. Mă rup. Lacrimile îmi curg reci pe obraji și văd chipul ei încadrat de bucle blonde foarte clar. Parcă ar fi în fața mea precum o fantomă. 

- Nu pot să cred că mi-a făcut una ca asta. 

Îi simt mâna pe umărul meu. Mă susține ca întotdeauna. 

- Am iubit-o și am avut toată încrederea de care eram în stare în ea. Doar ca să ajung acasă și să o găsesc goală în brațele altuia. A sărit de lângă el, a fugit spre mine, dar degeaba. Era prea târziu pentru ea. Mi-am luat geaca din cuier în treacăt și am plecat. Nu știu ce m-a făcut să vin aici. Poate faptul că aici mi-a pătruns în suflet printr-o privire și am crezut că tot aici o pot omorî și scoate din inimă. M-a ucis, amice. 

- În mare, știam ce s-a întâmplat. Amalia m-a sunat disperată că ai fugit nervos și nu știa unde să te caute. 

- Nu mă miră. Cum să știe? Oare m-a cunoscut întratât de bine încât să fi știut? 

- Știi bine că eu mereu am avut un semn de întrebare în ceea ce o privea, dar decât să fi trăit în minciună, mai bine că știi adevărul. 

- Atunci eu de ce nu sunt fericit? De ce minciuna era așa de blândă, iar adevărul atât de chinuitor? De ce? 

- Pentru că o iubești. Amalia n-... 

- Shh. Nu-i mai pronunța numele. Nu mai vreau să aud de ea. Încă o îngrop și când voi scăpa de lanțurile care îmi strâng inima, mă voi duce să-mi iau de la ea partea cea mai importantă din sufletul meu pe care i-am dăruit-o ei cândva. 

Mă uit spre cer. Nu mai ninge, iar eu tot nu m-am transformat într-un fulg. Nu știu dacă voi putea să merg mai departe, dar voi încerca. 

- Hai să plecăm din locul ăsta. Nu-mi mai face bine. 

Ne-am ridicat și am pornit la drum. Nu știu încotro merg, dar oriunde e mai bine decât acolo unde am fost. Aș vrea să mă uit înapoi, dar n-o fac. Sunt puternic și las fantoma trecutului să se estompeze.

Monday, October 30, 2017

Ai uitat?




Ai uitat cum arăta zâmbetul meu 

atunci când îmi spuneai că sunt cea mai frumoasă.

Ai uitat cum îți tresărea inima

atunci când îți spuneam cât de mult te iubesc.

Ai uitat cât de tare te supărai

atunci când te trezeam pentru că nu puteam să dorm.

Ai uitat că îmi spuneai 

că în mine ai cea mai mare încredere.

Ai uitat că am fost acolo pentru tine

când nimeni nu era.

Ai uitat de toate visurile 

pe care le țeseam împreună și în care credeam cu atâta tărie.

Ai uitat că mi-ai promis

că voi fi stăpâna sufletului tău pe vecie.

Eu nu am uitat.



Dar ultima zi ai uitat-o?

Ai uitat dezamăgirea de pe chipul meu

atunci când mi-ai spus că a apărut o altă „ea”?

Ai uitat de lacrimile mele imediate

atunci când cuvintele tale s-au infipt în inimă precum niște pumnale?

Ai uitat cum te-ai crispat

atunci când ți-am spus pentru prima dată că te urăsc?

Ai uitat ce-ai simțit

atunci când ai văzut durerea și furia din ochii mei?

Ai uitat că m-ai distrus

atunci când ai plecat și ai ieșit definitiv din viața mea?

Ai uitat când strigătul meu de disperare

te-a făcut să te mai uiți pentru o ultimă dată înapoi?

Oare ai uitat?

Eu sigur nu am uitat. 



Tuesday, October 10, 2017

Două pahare



O sticlă de vin însoțită de două pahare zac pe masa din sufragerie. Femeia e în baie. Privește în oglindă cum tot rimelul i s-a întins din cauza lacrimilor. Lacrimi amare care îi ard și sufletul, nu doar obrajii. Nu se mai recunoaște. 

Aude ușa și imediat se îndreaptă spre sufragerie.

- Am ajuns, iubito.

- În sfârșit, ai venit!

- Dar ce-i cu tine? 

- Știi prea bine. 

- Nu din nou…

- Vreau să plecăm. Nu mai suport locul ăsta. Nu e „acasă” pentru mine.

- Dar nici unde vrei tu să mergem, nu cred că te vei simți ca acasă.

- Ba da. Știu că va fi perfect. Vreau să mergem acolo. Simt că îmi voi găsi liniștea.

- Dar, iubito, aici avem cei mai buni psihologi. De ce să plecăm? Sunt sigur că te vor ajuta și vei descopri că-ți place aici.

- Psihologii nu mă ajută. Nu-i mai suport. Eu vreau să schimb locul. Vreau să evadez. Știu că vei veni cu mine oriunde. Am pregătit tot.

- Aha. Deci, asta era cu sticla de vin. Tu îți sărbătorești victoria deja.

- Nu e victoria mea. E a noastră. Amândoi vom fi mai câștigați dacă vom pleca. Nu mai suport oamenii, orașul, zgomotul, tot! 

- De ce-mi faci asta?

- Iubitule, întelege-mă. Nu mai pot! Iar fără tine nu pot pleca. Ești totul pentru mine. Ai fost singurul care a rămas lângă mine și știu cât de mult mă iubești. Nu o să mă abandonezi, nu-i așa?

- De ce profiți de slăbiciunea mea pentru tine? Știi prea bine că aș face orice pentru ca tu să fii bine.

- Știu și de aceea te implor să mă urmezi.

- Și dacă nu ne va fi mai bine?

- N-are cum. Simt că vom fi cei mai fericiți. 

- Nu am cum să te fac să te răzgândești?

- Nu. Am luat deja o hotărâre. Acesta nu este mediul meu. 

- Nu vreau să te pierd. Nici nu știu cum aș putea trăi departe de tine. Habar nu ai cât de mult însemni pentru mine.

- Și de aceea eu îți cer să mă însoțești. Te rog. Nu mă lăsa singură în asta.

- Oh… Foarte bine. Ți-am promis că voi fi alături de tine indiferent de situație și așa voi face. 

- Nu ai idee cât de mult mă bucur! Nu am fost atât de fericită nici atunci când ți-am jurat iubire veșnică în fața altarului!

- Iubesc să te vă zâmbind.

- Uite. Acum putem să ciocnim pentru noul nostru viitor. Pentru fericirea noastră nemuritoare.

- Să sperăm că ai dreptate.

- Te iubesc, dragostea mea!

- Iar eu te voi iubi și dincolo de hotarele lumii în care ne-a fost hărăzit să trăim.

După ce-au băut conținutul paharelor, cei doi soți s-au retras în camera lor, unde s-au întins în pat, ținându-se de mână, așa cum au făcut-o mereu. 

Pe masa din sufragerie au rămas sticla cu vin și cele două pahare absolut goale. Fără vinul roșu. Fără otrava care îi va scăpa de chinul realității.

Friday, September 29, 2017

Un nou început




Mă dor picioarele. Mici ace îmi intră în tălpi cu fiecare pas.

- Încă puțin, iubito. Știi că nu mai e mult până sus. Va merita tot efortul.

Cuvintele lui Eduard zboară pe lângă mine. Nu mă gândesc decât la picioarele mele.

- Nu știu de ce ești tu așa încântat. Ultima dată când am urcat dealul, a fost cu mașina.

- Știu, Eva. Doar că am vrut o schimbare.

- Superbă schimbare...

De doi ani, cred că n-am mai făcut drumul ăsta. Mereu mi-am dorit să revenim, dar nu m-am gândit că o vom face fără mașină.

- Am ajuns! 

Entuziasmul iubitului meu îmi ajunge până în suflet. Zâmbesc și eu, uitând de toată oboseala.

- Ador priveliștea de aici!

Are dreptate. E splendid. Vedem case, urmate de o pătură verde formată din bolțile copacilor și alte dealuri care urmează, dar cel mai superb este cerul. Atât de liniștit și netulburat de nimic. Mai ales acum, când soarele se pregătește de culcare. Se lasă ușor în jos și se ascunde după dealuri pentru a răsări mâine și mai luminos. 

Două brațe puternice mă înconjoară și dintr-odată, îmi reamintesc ce contează cu adevărat. Nu oboseala mea. Nici măcar locul în care ne aflăm, ci persoana de lângă mine. Inspir adânc și închid ochii, lăsându-mă învăluită de magia momentului. Nu vreau ca vraja să se rupă prea repede.

- Tu dai o însemnătate aparte locului ăsta.

Mi-l imaginez cum zâmbește. Mă sărută ușor pe creștetul capului și mă strânge mai tare în brațe.

- De ce spui asta?

- Pentru că aici te-am cunoscut prima dată. De când te-am privit, am știut că ești special, că ești altfel.

Mai exact, acum cinci ani și o lună, când eu terminasem anul întâi de facultate, iar Eduard anul trei, ne-am cunoscut pentru prima dată pe acest deal. Știu că pare bizar, dar prietenei mele, Anda, îi datorez tot. 

Venisem acasă în vacanța de vară. Anda deja intrase într-un alt colectiv din care eu nu făceam parte. Lipsisem destul de mult de acasă, dar asta nu ne-a cauzat. Am rămas la fel de unite. 

Într-o seară, m-a invitat să ies cu ea și cu noii ei prieteni. Un grup de patru fete și trei băieți. Am acceptat. Însoțiți de câteva pungi cu chipsuri și zece beri, am urcat pe dealul pe care mă aflu acum cu iubitul meu. 

Cum nu cunoșteam pe nimeni, nu mă dezlipeam de Anda. Asta până ce am observat un băiat cu păr negru și ochi ca de culoarea alunei că se tot uita la mine. I-am zâmbit rușinată. Cred că asta i-a dat puțin curaj pentru că în clipa următoare, când Anda s-a îndepărtat puțin, a venit lângă mine. Am vorbit și am tot vorbit până ce soarele a apus. Atunci a fost prima dată când am privit apusul împreună. 

- Iubesc apusul mai mult decât răsăritul, dar știi de ce?

Eduard nu a întârziat să răspundă.

- Pentru că este mai melancolic, a rostit nesigur.

- Nu, dragul meu. Pentru că-mi dă speranță. Speranța că răsăritul ne va prinde împreună. Pentru mine, apusul este răsăritul. Este începutul. Apusul ne-a unit. Nu are cum să nu fie începutul meu. Al nostru.

M-a întors spre el și s-a uitat adânc în ochii mei, ca și cum ar fi vrut să ajungă până în suflet și să vadă tot ce-i acolo. Mi-a luat chipul în palmele lui și m-a sărutat adânc. Apoi, și-a vârât mâna în buzunarul pantalonilor, a scos o cutiuță îmbrăcată în catifea albastră și s-a lăsat să cadă ușor pe un genunchi. Instantaneu, mi-am dus mâinile la gură de uimire.

Eduard a deschis cutiuța, scoțând la iveală un minunat inel cu o micuță perlă în mijloc.

Mi-a luat mâna stângă într-a lui, iar eu deja îmi simțeam ochii umezi.

- Mi-am dorit să-ți cer să-mi fii alături toată viața acolo unde ți-am vorbit pentru prima dată, acolo unde mi-ai făcut inima să bată altfel doar aruncându-mi un zâmbet timid. Te-am adus aici să privim apusul soarelul împreună precum prima oară. Să ne întoarcem în urmă cu cinci ani și să-mi dau seama pentru a nu știu câta oară că am făcut alegerea corectă atunci când te-am întrebat dacă vrei să fii iubita mea. Acum, după cinci ani și în același loc, sunt singur că fac o alegere și mai corectă întrebându-te: vrei să fii soția mea?

Printre lacrimile de fericire am răspuns cu tot sufletul.

- Da! Și sunt sigură că acesta e cel mai sincer da din viața mea!

Cu mâna tremurândă, mi-a pus inelul pe deget. M-a ridicat în brațe și s-a învârtit cu mine. Apoi, m-a lăsat jos și mi-a șters lacrimile de fericire.

- Stai să scot pătura.

A desfăcut ghiozdanul, a scos pătura și a întins-o pe iarbă. Ne-am așezat. Eu cu capul sprijinit de pieptul lui, iar el înconjurându-mă cu brațele.

- Am ales perla pentru că te reprezintă. E la fel de gingasă ca tine. Știu că nu e inelul obișnuit de logodnă, dar mi s-a părut mai potrivit. 

- E perfect!

Îl sărut, dăruindu-i inima mea în totalitate. Apusul va lua sfârșt în câteva momente. Stăm îmbrățișați și-l privim, simțind cum speranța unui nou început e mai vie ca niciodată în sufletul meu.

Saturday, September 16, 2017

Repară-mă






Mi-e greu să spun cum mă simt. Mi-e teamă că dacă o spun cu voce tare, mă voi distruge. Nu că n-aș fi făcut-o deja, dar nu eu sunt cea vinovată.

Mă uit în oglindă și nu mă regăsesc pe mine. Cearcăne mult mai adânci, părul șaten închis răvășit, palidă. Citesc atât de multă frică în privirea mea. Mă simt pierdută. De câteva luni încoace devin tot mai sigură că sunt total incompatibilă cu lumea asta. De când a plecat sora mea, m-am transformat într-o fată mult mai slabă. Gata să cedeze.

Gata să abandoneze lupta.

Simt că ceva în mine s-a stricat. Sunt aici doar fizic. Gândurile îmi zboară mereu în altă parte. De asta am rămas singură. Nu că m-ar fi înțeles cineva. Singura care o făcea era Ana, sora mea, dar m-a abandonat și m-a lăsat în infernul ăsta să îndur toate chinurile de una singură.

- Maia!!

Oh, nu! Ajută-mă, Doamne! Imediat m-am ascuns după dulap în speranța că tata nu mă va găsi.

- Nu fi proastă, Maia! Știi că nu ai cum să scapi.

Se apropia. Deja simțeam mirosul alcoolului până în gât.

- Aici erai.

Zâmbetul lui îmi îngheață sângele în vine. Mă prinde cu putere de păr și mă trage spre el. Țip. Țip atât de tare dorindu-mi ca mama să mă audă. Am o groază de vânătăi pe tot corpul și jur că nu mai vreau altele noi.

- Las-o în pace!

Mama l-a împins la o parte, iar eu am reuși să scap. 

- Fugi, Maia! FUGI!

Cu lacrimi în ochi, asta am făcut. Am fugit spre pădure. Refugiul meu cel mai apropiat. Știam atât de bine continuarea! Mama va încasa în locul meu, ca de fiecare dată. 

Fugeam atât de tare întrebându-mă de ce făcea asta. De ce simțea această plăcere morbită sa ne chinuie fără motiv? M-a distrus! 

M-am prăbușit la pământ plângând de-a binelea. Am ajuns de partea cealaltă a pădurii. Eu cu gândurile mele. „Dă-te bătută, fetițo! Nu ai nicio șansă să câștigi!”

NU! Nu din nou vocea asta care mă torturează! Aud tot felul de sunete stranii. Mă lovesc toate și nu mă lasă să gândesc limpede. Îmi apar în cap imagini oribile. Eu atârnând de-o frânghie într-un copac. Eu luând un cuțit în mână. Eu pierzând...

Și am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată. Am urlat de durere. Am strigat la toți demonii din jurul meu să dispară.

- Ce-i cu tine? 

O voce de femeie mă aduce înapoi la realitate. Ridic capul și mă uit la ea buimăcită. Gâfâie, semn c-a alergat. Este o bătrână cam până în șaizeci de ani. Ce caută ea aici? Oare visez?

- Ce ți s-a întâmplat? Te-am auzit țipând de acasă.

Mi-a arătat cu degetul o căsuță de la marginea pădurii. Foarte aproape de unde stăteam noi acum. Când a apărut aia acolo? N-am mai văzut-o până acum.

A încercat să pună mâna pe mine, dar m-am ferit de atingerea ei precum un animal speriat.

- Dacă ai vorbi, poate te-aș ajuta cumva. E vizibil că nu ești bine. Vreau să te ajut așa cum alții m-au ajutat pe mine.

- Nu pot fi ajutată.

Cuvintele au ieșit instantaneu. Nici nu le-am realizat sensul pâna în clipa asta. Nu există ajutor. E prea târziu pentru mine.

- Ba da. Dacă vorbești, poți fi ajutată. Pentru fiecare există un ajutor, dar trebuie să-l cauți.

M-am uitat în ochii ei albaștri. Atât de calzi și blânzi...

- Nu vreau să aud veșnicele replici. „Totul va fi bine” sau ”se putea și mai rău”. M-am săturat de asta.

- Și dacă-ți spun că nu asta vei auzi de la mine? Și eu urăsc replicile astea, copilă. Le-am auzit de prea multe ori ca să le repet la rândul meu.

A suferit și ea? Pot avea încredere? Dacă stau să mă gandesc mai bine, nu mă poate răni mai rău decât sunt.

- Simt că pierd –bătrâna a rămas surprinsă când am început să vorbesc – Acasă e iadul în care sunt obligată să mă întorc. Tata e un alcoolic sadic. Îi place să-și bată joc de noi. Chiar acum am lăsat-o pe mama să îndure loviturile în locul meu. – imagini cu mama la pământ în timp ce se revarsă asupra ei o rafală de pumni și picioare îmi fac inima să se strângă – Am rămas complet singură. Toate prietenele mele îmi aruncau acele replici ieftine pe care le detest. Am renunțat să le mai vorbesc. Mai mult înrăutățeau situația. Singurul meu sprijin rămăsese Ana, sora mea.

- Ce s-a întâmplat cu ea?

- A fugit. După ce tata a încercat s-o violeze, a fugit cu iubitul ei.

- Tatăl tău a încercat s-o violeze?! 

Îndur compasiunea ei. Nu mă pot opri acum. Simt cum trebuie să dau afară totul din sufletul meu. Tânjesc după eliberare. Cătușele mele încep să crape.

- Da. Dar era prea beat ca să mă observe în cameră. Mama nu era acasă. Am luat vaza de pe masă și l-am lovit în cap. Nu mi-am dat seama ce fac, așa că însemnătatea acțiunii mele m-a înghețat. Nu-mi venea să cred ce-am făcut. Ana m-a înșfăcat de mână și m-a tras după ea. M-a adus în pădurea asta. Știam că aici nu ne va găsi. Mi-a cuprins fața cu mâinile ei și mi-a spus că nu mai rezistă și că va accepta propunerea iubitului ei de a fugi cu el. Am implorat-o să nu mă lase singură, dar cu lacrimi în ochi, mi-a explicat că nu are de ales. N-am putut-o convinge. Mama n-a condamnat-o. Mai ales după ce i-am povestit ce s-a întâmplat. Însă, eu da. M-a părăsit. M-a lăsat să îndur tot. 

- Pe tine a încercat tatăl tău să te...

- Să mă violeze? Nu. Mamei îi e frică de asta. Stă mereu pe aproape. Crede că așa mă ține în siguranță.

- Nu te-ai gândit să-ți urmezi sora?

Ochii i se umezesc și mă întreb de ce-ar plânge pentru mine o străină.

- Ba da, dar e mama. Nu o pot abandona. Am avut și eu un iubit. M-a părăsit acum trei luni după ce am refuzat să mă mut la el. A vrut să mă scape de tot. Mama a fost de acord, dar conștiința nu m-a lăsat. Cum să plec și să știu că o las în mâinile lui? Singură și părăsită de toti. Iubitul meu a luat hotărârea asta după ce a văzut că ceva e în neregulă. Mereu el vorbea, dar nu ascultam. Nu puteam. Eram doar cu trupul lângă el. Nu mai suportam să mă atingă nimeni, inclusiv el. Toate astea s-au întâmplat după plecarea Anei. Era singura care mă menținea pe linia de plutire. Am fost extrem de unite. Doar așa puteam supraviețui. Ea a plecat acum cinci luni. 

- Așa că iubitul tău n-a mai rezistat. 

- Exact. A spus că nu mai suportă să mă vadă cum mă distrug, că dacă nu-i accept ajutorul, el renunță. A plecat.

- Câți ani ai tu?

- Nouăsprezece. Ana are douăzeci și trei. Nu înțeleg ce se petrece cu mine. Am început să aud voci. Cred că înnebunesc.

Bătrâna n-a spus nimic pentru câteva momente. Părea să se gandească.

- Nu ești nebună. Doar că mintea ta nu a putut suporta plecarea surorii tale. Te-ai scufundat în depresie. Și mie mi s-a întâmplat la fel.

- Da? Cum?

- Acum 32 de ani, eram în mașină cu soțul meu și cei doi fii ai noștri. Unul avea un an, iar celălalt, trei. Soțul meu a pierdut controlul volanului, încercând să nu lovească un câine care i-a apărut brusc în față.

Văd cum amintirile o chinuie. Ridurile de pe frunte i s-au adâncit din cauza trăirilor interioare.

- Au murit cu toții. Doar eu am supraviețuit. Cel mic mi-a murit în brațe. Nu mai suportam pe nimeni. Cum ai spus și tu, replicile alea nu mă ajutau. Cea mai groaznică era „timpul o să le rezolve pe toate”. Apoi, au zis că am înnebunit. Până într-o zi când m-am aruncat în fața unei mașini. Am vrut să mor precum ei. Mă dădusem bătută. Singurătatea era teribilă. Totul s-a întâmplat prea repede. Șoferul nu avea viteză. A reușit să mă evite fix atunci când cineva alerga spre mine ca să mă salveze. Se pare că vecina mea, care era la poartă, își dăduse seama ce voiam să fac.

- Și cum de ești aici? Ce s-a întâmplat după?

Mă simt ciudat. Mi-am împărtășit durerea, iar acum o ascult pe-a ei. 

- Preotul din sat a aflat. A venit la mine și mi-a vorbit așa cum nimeni n-o mai făcuse. M-a ajutat mult. Atât de mult încât am decis să-mi păstrez viața pentru că nu oricine e așa de norocos s-o aibă. El m-a adus aici. A fost casa părinților lui. 

- Te-a izolat.

- Poți să spui și asta, dar nu. A fost alegerea mea. I-am zis că nu mai suport toate privirile. Aveam impresia că toți mă judecau chiar și atunci când n-o făceau. 

Nu pot să cred că izolarea poate să fie salvarea cuiva. Dacă izolarea a fost salvarea ei, atunci a mea care e?

- Cum pot învinge?

Bătrâna mi-a dăruit un zâmbet cald și a arătat cu degetul spre pieptul meu.

- Acolo e răspunsul. În sufletul tău. Puterea zace în tine. E ascunsă, iar tu trebuie s-o găsești. Știi, sunt persoane puternice și persoane slabe. Poate altcineva ar fi trecut mult mai ușor peste ce-am trăit, dar nu eu. De asta oamenii n-ar trebui să judece. Nu toți suntem la fel. O problemă, oricât de mică ar fi ea, poate doborî pe cineva mai slab de înger. Cum ar fi un divorț. Sunt copii care nu se lasă marcați de eveniment și alții care nu pot să treacă peste.

- Mă simt neajutorată.

- Da, dar acum știi unde stau. Poți să vii de câte ori vrei tu. Poți să și dormi la mine dacă acasă te simți în pericol. Vreau să de ajut să-ți dai seama cât de puternică ești. Cu toții avem nevoie de cineva care să ne ajute în astfel de momente. Vom găsi o soluție împreună.

- Poți să mă îmbrățișezi?

Am surprins-o de data asta, dar nimeni nu mai făcuse așa ceva pentru mine. M-a făcut să sper din nou. M-a luat în brațe, iar vocile din capul meu începeau să se estompeze. Liniște. 

- Apropo, numele meu este Maia.

M-a sărutat pe frunte și mi-am lăsat grijile să zboare pentru un scurt timp.

- Mă bucur să te cunosc, Maia.




Monday, August 7, 2017

M-ai iubi?




Te văd

sprijinită de porțile temniței mele.

Eu aici, tu acolo.

Eu infernul, tu paradisul.

Îți doresc privirea, îți doresc zâmbetul și-ți doresc atingerea,

dar nu...

Nu mi le poți da.

Nu mi le-ai putut da niciodată, fruct interzis!

Ale tale aripi impunătoare mă hipnotizează,

părul lung ca de aur mă lasă fără aer,

ochii precum safirele mă ard cu idiferența lor...

Nu mă privești, înger perfect.

Sunt un demon pe a cărui închisoare o păzești

de secole întregi

și tot de secole întregi te doresc...

Ce-am făcut atât de grav încât să-mi fii gardian,

când eu, de fapt, iubită voiam să te am?

Și ce dacă eu sunt demon, iar tu înger?

Și ce dacă eu-s încarceratul, iar tu paznicul?

De ce contează atât de mult pentru tine

că a două lumi diferite aparținem?

Oare suferința mea de-ajuns nu-ți e?

Conștient sunt că demn de tine nu-s.

Am fost creat să distrug și să nu-mi pese.

Ai fost creată să iubești și să simți.

Atunci de ce eu simt, iar tu nu?

Ești rece precum gheața,

dură precum roca,

tăcută precum mormântul...

Ucis de sabia ta vreau să fiu.

Poate în ochi m-ai putea privi

și liniștit aș muri.

Degeaba te strig, 

că nu m-auzi.

Degeaba te rog în genunchi,

că nu mă vezi.

Degeaba dau cu pumnii în zidul transparent ce ne departe,

că nu te clintești.

Disperarea îmi curge prin vene...

Cât mă mai chinui tu pe mine?!

Spune-mi,

de mine ți-e teamă?

Ca tine mulți am rănit, dar pe niciunul n-am iubit.

M-am îndrăgostit de tine, îngere!

M-ai transformat fără să vrei.

Simt că răutatea din mine este înlăturată încet-încet.

Nu-ți dai seama că salvarea mea tu ești? 

Știu că-ți e interzis să mă privești,

știu că ai încercat fricii să te împotrivești

și știu că ai vrea să-mi vorbești.

Ce nu știi e că nu te-aș putea răni...

Și acum stau și mă întreb

dacă de sentimentele mele ai ști,

oare m-ai iubi?